Psihanaliza aplicata are o mare problema (inca nesesizata pana acum din cate am citit eu) in privinta artelor abstracte. Astea sunt pe de o parte muzica, iar pe de alta parte curentele ce graviteaza in jurul abstractionismului din artele vizuale. Filmul de fata se afla tot cam pe acolo. Spun asta deoarece la fel ca si in cazul abstractionismului, si genul asta de film are neclar „continutul manifest”. Poate ca arta insasi, ca suprasublimare culturala, a evoluat catre ambiguizarea continutului manifest odata ce insasi psihanaliza a reusit sa descifreze codul artei clasice (figurative) al carui continut manifest era clar ca insasi continutul visului. Odata cu abstractionismul formele nu mai sunt atat de clare. Formele lui Joan Miro, de exemplu, pot fi interpretate in chip si fel, spre deosebire de formele picturii clasice, care erau ce erau pur si simplu, in ciuda unor geometrii secrete pe care unii pictori zelosi o foloseau pentru compozitiile lor. Iata ca odata cu abstractionismul, psihanaliza se vede in postura de a-si muta obiectul interpretarii operei de arta de la continutul latent la cel manifest. La fel se intampla si cu acest film care poate fi interpretat in diferite chei la nivel de continut manifest.
Sunt reticent in ceea ce priveste originea acestui film – respectiv fotografia, asa cum zice regizorul. In fapt orice act artistic este un (la fel de) acelasi proiect arheologic, dar structurat cumva invers. De fapt insasi „evrika”-ul sau solutiile la probleme ivite savantilor in vise sunt de fapt astfel de working-in-progress care implica experienta si experimentarea indelungata a domeniului de lucru. Asemenea savantului, si Boe poate a simtit doar varful aisbergului in contact cu acea fotografie. Eu sunt convins ca principala lui problema a ramas aceeasi a ambivalentei relatiei dintre barbat si femeie, atractia teribila dublata de respingerea dintre cei doi. Sa ne gandim ca in decurs de trei generatii dragostea profunda dintre mama si copil atinge anonimatul: copilul nu stie nimic despre dragostea dintre mama sa cu propria ei mama sau despre dragostea dintre strabunica si bunica. Sunt numai cateva generatii si intre strabunica si nepot exista o ruptura radicala la nivel emotional. Cei doi poate ca nu s-au intalnit si nu s-ar recunoaste pe strada daca nepotul s-ar intoarce in timp. Si totusi intre ei s-a intamplat cea mai profunda dragoste: dragostea materna dintre bunica si mama nepotului sau intre fiica si nepoata strabunicii. Iata un punct de vedere care pur si simplu ne distruge perceptia noastra arhetipala despre eternitatea si persistenta dragostei. Iata o problema spirituala mult mai teribila decat o poza vazuta de autor.
[…]
Ce remarc in primul rand la lucrarea proaspetei membre a AIPsA este renuntarea la folosirea psihanalizei clinice pentru interpretarea acestui film si folosirea metapsihologiei pentru a crea mai curand o analiza critica de pe pozitiile teoreticianului de arta sau ale filosofului artei mai curand decat de pe cea a psihanalizei aplicate. Atata timp cat nu se face legatura cu pulsiunea concreta, ci doar cu o constelatie de concepte teoretice, cred ca nu putem sa vorbim de psihanaliza aplicata. Stiu replicile la obiectiile mele, nu putem face o psihanaliza clinica, nu avem destule date, riscam sa intram in zona nebuloasa a speculatiilor etc.
Intr-adevar. Insa si psihanaliza de cabinet tot pe speculatii de genul asta functioneaza. Ele au avantajul (decisiv e adevarat) ca sunt confirmate sau infirmate in timp de analizand. Cred ca nu putem renunta la interpretarea clasica in psihanaliza aplicata, iar recursul la paradigma metapsihologica poate fi la fel de neproductiv ca si teoriile estetice clasice.
Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
In al doilea rand, am mai spus-o de cateva ori de-a lungul timpului pe acest site, noi nu analizam o realitate psihopatologica analizand o opera de arta, ci produsul imaginatiei artistului (vezi gafa lui Freud vis-a-vis la tablele lui Moise de Michelangelo, interpretand pozitia lor de parca Moise ar fi fost surprins de un aparat foto). In cazul de fata noi nu analizam pe Alex psihoticul, caci el nu exista. Ma incapatanez sa reafirm ca analizam pe Boe regizorul impreuna cu producatorul, scenaristul si altii care au luat parte la creatia acesta. Exemplul pe care mi l-ai dat tu, Dorin, cu Brancusi analizat eronat din perspectiva biografica e neconcludent. In cazul de fata nu abordarea biografica era problema, ci insasi folosirea ei eronata, respectiv credinta ca intarzierea in acte s-ar fi datorat respingerii initiale a copilului de catre familie. Eu nu spun ca biografia autorului poate explica totul in materie de arta. Se poate ca autorul sa preia elemente ale unei realitati psihopatologice si sa le coleze in interiorul productiei sale in asa fel incat regula transparentei discursului artistic sa poata fi ignorata in anumite limite. Insa ne ramane dezbaterea legata de criteriile considerarii fidelitatii autorului fata de aceasta realitate.
Si lucrurile devin si mai complicate pentru psihanaliza aplicata atunci cand e vorba de film, pentru ca filmul este un lucru in echipa. Scriitorul, scenaristul, producatorul, regizorul si actorul pot influenta si retroinfluenta povestea. Pe langa asta mai exista si influenta modei, adica a unei intregi comunitati artistice la care acesti oameni se raporteaza concordant sau discordant. In lucrarea mea mai veche publicata recent in limba engleza „Cubismul lui Picasso” tin cont de factorul moda in analiza unei opere de arta ca fiind o relatie speciala a psihismului cultural al autorului in dialog cu psihismul cultural colectiv al publicului. Fara aceasta ecuatie cred ca nu putem merge mai departe cu psihanaliza aplicata.
Comentarii de Baldovin la articolul „Fantasmă şi iubire: povestea unei deconstrucţii (şedinţa AIPsA din mai)” de Alexa Pleşcan
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.