Citiţi despre

Un război psihologic şi un război concret

Am în vedere teoria psihologiei genetice, numită de întemeietorul ei, Szondi Lipót (1893-1986), sorselemzés, Schicksalanalyse, aproximativ „analiză destinală” – în varianta extinsă, sorsanalitikus ösztörendszer, „sistemul instinctual de analiză destinală”. Szondi e prezent în enciclopediile de psihanaliză, printre numeroşii urmaşi unguri „eretici” ai lui Sigmund Freud. A avut şansa să fie inclus în „transportul Kasztner”: Rudolf Kasztner, sionist convins, născut în Ardeal, s-a înţeles, în vara anului 1944, cu Adolf Eichmann ca, pentru 1,5 milioane de dolari, să fie îmbarcaţi într-o garnitură de tren un număr de evrei unguri cu dare de mână şi transportaţi în Elveţia, cu o oprire la Bergen-Belsen. Szondi a fost astfel salvat, în grupul celor 1 685 de coreligionari. Pentru fapta sa, Kasztner a fost considerat de unii erou al evreilor, de alţii – colaboraţionist cu odioasa căpetenie nazistă. A murit împuşcat în 1957 la Ierusalim, chiar în sala de judecată, în timpul procesului ce i-a fost intentat. Cât îl priveşte pe Szondi, el şi-a continuat cercetările la Zürich, a publicat volume, de la Schicksalanalyse (1944) la Schicksalanalytische Therapie (1963), şi a întemeiat un institut ştiinţific de psihiatrie ce i-a purtat numele.

Şi astfel „Laci” [Földes László – n. red.], activ peste măsură, mi-a analizat şi mie instinctele destinale, în camera sa din laboratorul de psihologie [din Cluj – n. red.]. Testul consta în a desfăşura în faţa ta pachete conţinând stranii cărţi de joc, de şase ori opt fotografii, înfăţişând tot atâţia bolnavi psihic, de la schizofrenic la paranoic ş. a. m. d. Fiecare dintre cei analizaţi trebuia să alegem doi care ne erau antipatici şi doi – simpatici, în funcţie de opţiune analistul specificându-ţi inconştientul psihic. Degeaba repetai că simpatic nu îţi este nici unul, erai obligat să-i departajezi pe cei atrăgători de cei respingători, pentru ca propriile-ţi porniri maladive latente să poată fi diagnosticate. Ipoteza subiacentă era prezenţa în instinctele tuturor oamenilor, sănătoşi la vedere, a unor boli mintale distincte, identificarea lor fiind definitorie pentru pacient, îngăduind şi un eventual prim pas către înzdrăvenirea lui psihică.

„Testul Szondi” a bântuit ani de zile printre cunoscuţii mei. Pe urmă a fost înecat în anecdotică. O poveste hazlie relata cum maestrul, invitat să-şi prezinte timp de două ore teoria în faţa unui cerc de virtuali adepţi clujeni, după ce a plecat, a avut parte de lapidara concluzie pronunţată de către Gaál Gábor:

Întotdeauna Schwarz ăsta a suferit de o enormă logoree!

Iar prietenul meu Kallós Miklós, care se lăsare ispitit şi el de acel test, avea să arunce în foc pachetele cu fotografii, după ce femeia de serviciu, văzând etalate pe masa din sufragerie pozele nebunilor, îl va fi întrebat: