Sunt trist zilele astea, dar am anticipat cumva că o sa ma simt ușor destabilizat. Mă uit la The Wire, sezonul al patrulea (turnat in 2006), în timp ce am grijă de pisoiul unui prieten. Mă duc în apartament, îi dau pastila pentru anxietate lui Lou, îl hrănesc, și apoi mă întind pe canapea cu pisoiul să vedem ce mai fac personajele din serial. Cum nu am televizor, e o experiență stranie să mă uit la un film patru ore. Mă simt aproape ca în copilărie cînd devoram lumea fabuloasă a serialelor de doi lei pe care acum puteam să le văd in direct.
The Wire îmi amintește de Twin Peaks al lui David Lynch, dar mixat cu Petre Ţuţea in izmene dând interviuri lui Liiceanu. Eram în 1993, cred, când stăteam seara târziu și îl vedeam pe înspăimăntătorul Bob și pe piticul roșu al lui Lynch în bordel, și aproape nu puteam să îmi țin ochii deschisi. Erau prea înspăimântători pentru mine, și cred că și acum când mă gândesc la un bordel îl văd suprarealist, ca în Lynch. Dar după asta erau Memorialul durerii sau interviurile lui Liiceanu cu Ţuţea, și, deși nu mi-au plăcut niciodată ideile lui, era o seara fascinantă care urma piticului lui Lynch. Aveam senzația, in cocteilul ăsta ciudat, de suprarealism pop și fascinație pentru filosofi exotici, că adolescența mea devine mai interesantă, sau, mai exact, mai intensă.
Cu serialul ăsta pe care îl văd acum știu ca o să vad lumea mai cinic. Am văzut primele sezoane în 2008, cred, și aveam o fascinație specială pentru limbajul personajelor, al cărui înțeles îmi scăpa de multe ori, și pentru lumea pe care o descria. Dar, prins in lumea fără ieșire din The Wire, în care supraviețuirea este grea, nu poți să nu fii atins de senzația de fără iesire. Alți prieteni mi-au spus că e adictiv și trist. Dar ce e trist este că anumite personaje din serial, cum ar fi Snoop Pearson, nu au avut o viață diferită de a personajelor lor. Și mai trist este că de departe în lumea televiziunii conformist americane, The Wire îți dă senzația de realism, de așa este, și de așa se vorbeste și se trăiește pe străzi.
David Simon, creatorul serialului, parcă are o oglindă specială pe care o așează pe lumea lui Baltimore, cea a politicienilor prinși în jocuri de putere, care vor să supraviețuiască unui joc crud, a traficanților de droguri care vor să supraviețuiască unui joc crud, care sunt prinși în jocuri de putere.
The Wire mă prinde timp de câteva ore bune, în special târziu înspre dimineață, când traiesc parcă direct in lumea crudă a lui Simon. Ce mă ajută este că nu mă gândesc foarte tare la poveste, și o văd ca pe o lume care trăiește in paralel, pe care o am la o atingere de telecomandă. Pot să o deschid când vreau, și știu că mă aruncă direct într-un alt univers, cu forța narativă a unui roman pornografic pe care l-am citit la paisprezece ani. Acum scriu despre serial poate pentru că am obosit de imersiunea asta instantanee, pe care o controlez cu greu.
Ca să îți imaginezi cine face parte din poveste, trebuie să vezi personajele în carnea lor, în interacțiunea cu ceilalți. Marlo este killer cu ochi tăioși și reci, fără compasiune, care trăiește din frica pe care o inspiră. Omar este killer-ul cu care simpatizăm, care are un iubit latin și care trăiește după codul vechi al traficanților. Michael este un adolescent puternic, care e recrutat tocmai pentru că e puternic să devină parte a găștii lui Marlo. MacNulty este detectivul chipeș, care se luptă cu propriile adicții și care ne place pentru șarmul lui irlandez și onestitate în lumea dură a poliției din Baltimore.
Ceea ce face eficient serialul este ceea ce pare că demască, și anume lumea ghetourilor americane ținute departe de MSNBC sau CNN. Săracia este tot timpul externalizată în Lumea a Treia, tocmai pentru a nu lăsa să se întrevadă discrepanța socială între lumile paralele din Statele Unite. Dar America este lumea rurală, semi-industrială, a suburbiilor care par trase la Xerox, unde lumea își trăiște viața în condiții de criză economică și lipsă de posibilități.
Însă tocmai gestul ăsta demascator, care este puternic, cu pretenții de realism, ascunde țesătura ideologică densă a serialului, care nu se distanțează suficient de visul american. Până la urmă, pe final, trebuie să ținem cu băieții buni, ai noștri, polițiștii, care vor distruge rețeaua ucigașă a lui Marlo. Povestea relațiilor sexuale este de asemenea modelată pe calapodul american, unde o relație extraconjugală este văzută ca indecentă, sau problematică moral. Între timp, pentru că este o relație de fidelitate, un cuplu de traficanți gay este heteronormativ acceptabil. Serialul este structurat în jurul unor opoziții simple rasial în ierarhia de putere a orașului. Cedric, polițistul negru demn și uman, este opus senatorului corupt negru, care pare un personaj luat din cele mai încărcate povești cu stereotipuri rasiale. Problema nu este atât că persoanjele par ușor ușor false, cât faptul că relația dintre ele este un argument pentru moralitatea bună a favoriților noștri.
Dar, lăsând la o parte țesătura moralizantă a poveștii americane din fundal, The Wire respiră în argoul și straniul actorilor, care parcă au aterizat în serial dintr-o lume reală. Abia aștept să văd sezonul al cincilea!
