Albert Einstein ajunge în Paradis. Sfîntul Petru îl înștiințează pe Dumnezeu: - A sosit Einstein! – Ah, spune Creatorul, aș dori să-l cunosc personal! Petru îl aduce pe Einstein. – Ce pot face pentru dumneata, întreabă Domnul, amabil. – Doamne, aș vrea să îmi destăinuiești formula Lumii. Dumnezeu se ridică din jilț, scrie la tablă cu creta o lungă, lungă formulă, după care se reașează cu un ușor zâmbet. – Bine, spune fizicianul, dar această formulă conține o greșeală! – Ei, tocmai asta este problema, răspunde Dumnezeu. În vocea lui se deslușește o oarecare melancolie.
Paul Valéry a proclamat aceeași ipoteză în Ebauche d’un serpent:
Soleil, soleil !… Faute éclatante !
Toi qui masques la mort, Soleil,
Sous l’azur et l’or d’une tente
Où les fleurs tiennent leur conseil ;
Par d’impénétrables délices,
Toi, le plus fier de mes complices,
Et de mes pièges le plus haut,
Tu gardes le cœur de connaître
Que l’univers n’est qu’un défaut
Dans la pureté du Non-être !
Soare, o soare, luminoasă greșală !
Tu care ascunzi moartea
Sub azurul și aurul unui coperământ
Unde florile țin sfat.
Prin nepătrunse delicii
Tu, cel mai mândru din ai mei complici
Dintre capcane cea mai ‘naltă
Ai curajul să recunoști
Că Universul este un cusur
În Curățenia Neființei.
Dumnezeu, contemplându-se, a simțit nevoia să facă parte altcuiva de splendoarea Ființei lui. Astfel a creat Universul și pe Om. Originalul era cu neputință de privit, prea radios fiind.
În efortul de-a reda propria lui splendoare, de-a realiza copia, s-a strecurat o greșeală.
Nefiind noi înșine, oamenii, decât un element al acestei copii, numai în mică parte nereușite, avem parte de relele și suferințele existenței.
Dumenezeu știe cusurul. Din pricina asta, iartă.
