0 Shares

Ideologia progresului se întemeiază pe convingerea că schimbarea este, în principiu, bună, iar istoria are un singur sens, de la mai rău către mai bine, de pildă de la mai puțină dreptate socială la mai multă. O astfel de convingere este recentă. În versiunea teologală a istoriei, esențială era mântuirea; ea trecea prin realizarea unui plan divin. Ideologia progresului, ancorată în gândirea Luminilor, și-a dat deplina măsură în secolul al nouăsprezecelea. Momentele de progres sunt marcate, automat, de restaurații: Revoluția Franceză a fost urmată de regimul napoleonian, deja in parte restauraționist, și, mai târziu, de revenirea monarhiei bourbonice. Ideologii restaurației au prezentat aceste momente ca pe o revenire necesară la starea de lucruri prevoluționară. Evoluția ulterioară a dovedit facticitatea Restaurației, dar și imposibilitatea unui regim precum cel rezultat direct din evenimentele de la 1789.

Socialismul “real” s-a revendicat din plin de la ideologia progresului. Revoluției violente, socialiste trebuia să-i urmeze o evoluție pașnică către comunism care ar fi însemnat și sfârșitul istoriei, umanitatea atingându-și punctul maxim al devenirii. Prăbușirea comunismului a infirmat această predicție milenaristă, similară cu împărăția de o mie de ani din Apocalipsă.

Istoria nu încetează să invente. În Franța, Revoluția de la 1830, dar mai ales cea de la 1848 au dovedit imposibilitatea unei adevărate restaurații. Procedând prin analogie, putem să prognosticăm că neoliberalismul din fostele țări socialiste se va prăbuși? Intervine aici un trend istoric: tonul este dat de țările care domină procesul de dezvoltare. În Occident nu a existat un regim socialist, prin urmare nici restaurație. Fostele țări socialiste urmează tendința Occidentului. Dacă o nouă revoluție va fi, ea va începe în Occident, de data asta. Care va fi natura ei? Putem încerca anumite ipoteze. Cred că a și început această revoluție, este cea a postumanului, a lichidării umanului. Despre ce înseamnă asta, altă dată.