Un articol din Adevărul ne înştiințează că suntem, ca şi în anii trecuți, cea mai săracă țară din Europa, cu parametri apropiați de cei asiatici. Saracia este cea mai mare catastrofă care se poate abate asupra unei națiuni. Nu numai din pricina suferințelor pe care le provoacă, ci şi din pricina pasivității în care îi cufundă pe săraci („Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac”).
Mental vorbind, saracia nu poate genera decât sărăcie. Saracia este ceea ce topeşte voința. Viețuirea este înlocuită, durabil, stabil cu supraviețuirea. Saracia se perpetuează pe sine, este patul mizerabil al puterii obscurantiste care o menține ca atare, pe veci. Săracul acceptă asuprirea, umilința. Elitele (dacă există cumva aşa ceva) ar trebui să se gândească în primul rând la eradicarea sărăciei. Numai o societate care trăieşte decent se poate libera de sclavie.
Aici ajungem la întrebarea întrebărilor, trebuie să înțelegem ce vrem cu adevărat pentru o comunitate. Este interesant să existe o elită într-o lume dărăpănată? Este o astfel de comunitate altceva decât o sinistră caricatură? În ce mă priveşte, sunt adeptul formulei noblesse oblige. Proeminența nu are rost decât ca un set de obligații, nu de privilegii. Spiritul nu se adoră în autoadmirație narcisică. Elita trebuie să dea. Tot restul este ipocrizie sau acoperirea unor complexe de inferioritate. Între cinismul bogatului şi superioritatea celui care se crede inteligent există o secretă solidaritate.
Combaterea sărăciei este dificilă. Saracia se cuibăreşte în mentalități retrograde. Paradoxal, omul sărac nu mai vrea să iasă din starea lui, este demoralizat.
Ridicarea moralului celor săraci este tot atât de importantă ca ameliorarea modului lor de viață. Dar este o misiune complicată, primul lucru de care trebuie ținut seamă este că nu ai voie să-i îmbeți cu apă rece. Nimic nu este mai uşor decît să îmbeți săracii cu apă rece, nimic mai laş.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
