Vasile Dem. Zamfirescu, de la viata la filosofie si retur via psihanaliza
De la filosofie la psihanaliză & retur este titlul volumului de convorbiri dintre Leonid Dragomir şi psihanalistul, filosoful şi profesorul român Vasile Dem. Zamfirescu, unul dintre cei mai interesanţi discipoli ai lui Constantin Noica. Meritul volumului de faţă constă în a-l aduce pe autor în faţa propriei opere prin întrebări nu întotdeauna comode, iscoditoare şi uneori sclipitoare. Dar nu numai al operei, ci şi al vieţii pentru că, în ce-l priveşte pe Vasile Dem. Zamfirescu, viaţa şi spiritul se întrepătrund, se influenţează reciproc, se susţin energetic. Faţă de maestrul său, pentru care biografia înseamna bibliografie, a cărui credinţă fermă era că viaţa i se identifică perfect cu operele şi ideile lui, astfel încât interesul biografului ar fi putut fi satisfăcut doar prin citirea scrierilor sale, Vasile Dem. Zamfirescu este convins că biografia are importanţa ei, distinctă de cea a producţiei şi a produselor culturale şi simbolice. Cu toate acestea, după cum putem vedea chiar din primele pagini ale cărţii de faţă, Zamfirescu este extrem de discret în privinţa propriei sale vieţi, nu scrie memorii, nu publică scrisorile din momentul rupturii de Gabriel Liiceanu, se fereşte să intre în detalii personale, nu îi place să discute despre moarte (o problemă prea personală, prea emoţională?) şi tot amână scrierea unui roman şi publicarea jurnalului său de psihanalist. Justificarea pe care o dă intervievatul acestei rezerve în privinţa autodezvăluirii este dublă: pe de o parte, invocă faptul că, fiind încă psihanalist activ, literatura memorialistică sau confesivă poate dăuna lucrului cu clienţii săi, pe de altă parte, pentru că el crede că nu a atins încă vârsta specifică acestui gen de scriitură, spre deosebire de confratele său Ion Vianu, care, mai vârstnic fiind, nici nu mai practică psihanaliza.
Lectura cărţii ne convinge însă că există o motivaţie şi mai adâncă a acestei rezistenţe. Intervievatul este, am putea spune, cel mai harnic discipol de-ai lui Noica, cel mai conştiincios, cel mai serios – acela care realizează cel mai mult proiectele elaborate de maestrul său în proporţii şi terminologie ceauşiste; de exemplu, în „cincinalul Goethe“, adică să citeşti opera lui Goethe, de-a fir a păr, în original, în cinci ani – merge până la volumul 10, mai departe decât toţi ceilalţi care, rând pe rând, cad striviţi de gigantismul pretenţiilor noiciene. Deşi înzestrat cu o atitudine sportivă (face înot de performanţă, joacă tenis etc.), Vasile Dem. Zamfirescu este dispus să intre în castelul de cleştar, superteoretic, abstract, „pur“ al „culturii de performanţă“, al filosofiei, în care maestrul de la Păltiniş îşi invita admiratorii. Miza secretă a aderării la „şcoala de la Păltiniş„ este, cred, descoperirea unui spaţiu al dreptăţii, patronat de un părinte bun şi drept, care-şi împarte în mod just darul iubirii, după o ordine geometrică. Or, intrând în castelul magnific construit de Noica, impresionant – din exterior – prin dimensiuni, prin soliditatea zidurilor, fortificaţiilor şi a turnurilor de apărare, Vasile Dem. Zamfirescu are surpriza să constate, după o vreme, din interior, părţile şubrede ale întregului edificiu, coridoarele ascunse, legăturile secrete cu exteriorul, pivniţele şi subteranele sale, nu întotdeauna plăcut mirositoare. Autorul lui Mathesis dovedeşte slăbiciuni omeneşti, prea-omeneşti, iar cea mai mare vină a stăpânului castelului de cărţi de filosofie, Vasile Dem. Zamfirescu i-o găseşte în faptul că preferă alţi discipoli, fără să ţină cont de respectarea sau nerespectarea ipocritelor „programe“ de lucru şi de studiu. Un tată bun, spre deosebire de cel real care i-a trezit puternice sentimente de aversiune, un tată care l-a făcut să-şi descopere ideea, dar care îşi dezvăluie la rândul său părţile sale de subiectivism, arbitrariul din spatele atitudinilor şi relaţionărilor sale.
Trăirea originară a lui Vasile Dem. Zamfirescu, sentimentul său fundamental pare să fie căutarea părintelui bun, a tatălui drept, a celui care răspunde cu iubire iubirii, cu adevăr adevărului şi cu bine binelui. E ceea ce-l face să-l caute pe Noica şi să intre în lumea lui, supunându-se la nenumărate cazne pentru a afla în realitate idealul sinelui – Tatăl cel drept. Este ceea ce-l face să prefere să nu recunoască existenţa lui Dumnezeu mai curând decât să accepte un Dumnezeu rău, un Tată ceresc rău, origine primă a tuturor nedreptăţilor vieţii şi în primul rând a nedreptăţii supreme, moartea. De aceea, Vasile Dem. Zamfirescu va vorbi despre o „nedreptate ontică“, altfel spus o nedreptate pentru care nimeni nu poate fi tras la răspundere, o nedreptate unde nu există vinovat, ci doar victime. Putem descifra în felul în care Vasile Dem. Zamfirescu rezolvă problema metafizică a răului şi o „răzbunare“ – inconştientă – exprimată indirect prin anihilarea, prin aneantizarea, prin „uciderea“ Tatălui ceresc, presupus nedrept. Fiindcă este nedrept, Tatăl ceresc este „ucis“ în această proclamare a unei nedreptăţi ontice, lipsite de cauză.
În acelaşi castel „pur“ al spiritului nicasian Vasile Dem. Zamfirescu face experienţa destructurării unei prietenii „absolute“, cea cu Gabriel Liiceanu, veche de douăzeci de ani, ca urmare a unei referinţe sarcastice a autorului Jurnalului de la Păltiniş la adresa lui, nedreptate dureros resimţită. (Din nefericire pentru cazuistica psihologică, filosofică, dar şi pentru literatura epistolară, nu avem publicat schimbul de scrisori dintre cei doi mari prieteni din momentul producerii rupturii. Îi rugăm pe această cale pe distinşii noştri scriitori să se mai gândească o dată asupra refuzului de publicare a acestor preţioase documente, deosebite, suntem siguri, şi prin valoarea lor literară). Deşi Noica nu este direct responsabil pentru acest episod, totuşi, dat fiind că încuraja competiţia între discipoli, se poate spune că, într-o anumită măsură, a creat condiţiile producerii lui.
Intenţia fundamentală a lui Vasile Dem. Zamfirescu, de a găsi în cultură, în spirit ceea ce nu a găsit în viaţă – dreptatea – este contrazisă de realitatea de la faţa locului. Episodul traumatic al nedreptăţii relaţiei cu tatăl real nu-şi găseşte „rezolvarea“ în această evaziune spirituală, culturală. Dimpotrivă, Vasile Dem. Zamfirescu vede cum pereţii de cleştar palpită viu, visceral, umoral şi cum aerul îngheţat al culturii de performanţă miroase greu a sânge, fiere şi flegmă. De aceea, următorul pas al lui Vasile Dem. Zamfirescu va fi să se reîntoarcă la viaţă, să dovedească rădăcinile organice ale acestei construcţii, să deconspire „impuritatea“ spiritului. Pe lângă interesul clar, teoretic, putem citi aici şi o formă de răzbunare a dezamăgirilor suferite. Vasile Dem. Zamfirescu însuşi interpretează „despărţirea de Noica“ ca pe un nou act de revoltă împotriva părintelui. Despărţirea constă în alegerea psihanalizei ca domeniu de expertiză, prin urmarea unei analize personale cu Eugen Papadima şi, finalmente, prin îmbrăţişarea profesiei de psihanalist. O răzbunare pe faţă, câtă vreme pentru Noica psihanaliza şi psihologia – al căror obiect de studiu este „sufletul“, „sufleţelul“ – erau discipline demne de tot dispreţul. În rezistenţa lui Noica faţă de psihanaliză se poate intui prezenţa a ceva ascuns, ascuns pe care Vasile Dem. Zamfirescu l-ar putea aduce la iveală, iar aici întâlnim cea de-a doua răzbunare: distrugerea celei mai dragi credinţe a lui Noica, credinţa în Spiritul pur.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
În sfârşit, prin psihanaliză, Vasile Dem. Zamfirescu se întoarce spre sine însuşi, unde are ultima surpriză în privinţa nedreptăţii. Constată că el însuşi este nedrept, că el însuşi se comportă injust şi copilăreşte faţă de semenii săi, mai ales faţă de partenerele lui, pe care vrea mereu să le pună în inferioritate. În străfundul său, rezultă în urma analizei, crede că totul i se cuvine, că, precum un copil, el trebuie doar să primească şi să nu dea nimic înapoi. Dar a primi fără să dai este una din originile nedreptăţii, cealaltă fiind reprezentată de indisponibilitatea de a primi, de a accepta, de un exces de „donaţie“. Cu această descoperire a „tatălui nedrept“ din el însuşi, a obiectului internalizat, începe procesul de maturizare a sinelui – finalitate a demersului psihanalitic. Vasile Dem. Zamfirescu alege psihanaliza întrucât îi permite să parcurgă în ambele sensuri drumul dintre viaţă şi spirit/ cultură, permiţând o bună perspectivă asupra rădăcinilor culturii în solul, uneori noroios, al vieţii, dar şi asupra subţirilor nervuri care-i transportă seva înspre delicata-i eflorescenţă. Cu toate acestea, demersul psihanalitic este efectuat, cel puţin într-o primă fază, mai curând ca un act cultural decât ca unul personal, fapt constatat şi de psihanalistul său, Eugen Papadima, care îi reproşează că supraproducţia sa onirică din timpul analizei personale este un mecanism de apărare, de evitare a procesului de transfer a afectelor asupra psihanalistului. În perioada analizei personale Vasile Dem. Zamfirescu continuă să citească literatură psihanalitică, de factură jungiană – în ciuda interdicţiilor lui Papadima. Prin această încălcare a interdicţiei, Zamfirescu încearcă pe de o parte să-şi menţină o perspectivă teoretică asupra faptelor vieţii, deci o evitare a contactului direct, fără filtru interpretativ, cu faptele vieţii şi cu angoasa pe care i-ar putea-o declanşa. Pe de altă parte, specificul literaturii citite – psihanaliză jungiană –, în momentul urmării analizei freudiene, trădează o ultimă încercare de a se menţine în cultural, în spiritual, ştiut fiind că Jung, spre deosebire de Freud, acordă o mult mai mare importanţă produselor culturale şi spirituale. Intrarea sa în psihanaliză – atât ca analizand, cât şi ca analist – este dinspre filosofie, lucru care îşi pune amprenta asupra întregii sale activităţi, cât şi asupra concepţiei sale teoretice.
Într-un fel putem spune că drumul este doar pe jumătate parcurs: prin psihanaliză, Vasile Dem. Zamfirescu ajunge doar la graniţa dintre cultură şi viaţă, rămânând cumva în zona de securitate a culturii din care poţi, din adăpostul unui model explicativ, privi, asculta, mirosi, poate chiar şi pipăi faptele vieţii. O anumită frică şi o anumită iubire persistă – frica de tată, iubirea faţă de Noica – şi acum, oprindu-i tendinţele confesive şi efuzive, blocându-i drumul spre literatură şi memorialistică, făcându-l să plătească tributul său „purităţii spiritului“ (de pildă prin scoaterea artei şi a talentului de sub semnul interpretării psihanalitice, aşadar prin lăsarea lor în orizontul misterului). Pasul în afară, înspre adâncul vieţii, este pentru Vasile Dem. Zamfirescu scrierea unui roman sau publicarea jurnalului de psihanalist. Un pas care, dat fiind că este amânat de doisprezece ani (cum rezultă din interviul-anexă, luat în 2002, unde îşi anunţa pentru prima oară această intenţie), pare a fi blocat de o barieră încă nesurmontată.
Că este vorba de un conflict nerezolvat stă dovadă o adevărată mostră de antinomie transfigurată, de dogmă, în sensul blagian al cuvântului. Astfel, la pagina 92 întâlnim următoarea frază, de sorginte scheleriană, care atenuează tensiunea provocată de tendinţe contradictorii prin menţinerea, acceptarea, proclamarea contradicţiei ca atare: „Ideea mea este că spiritul, chiar dacă este autonom, adică are o funcţionalitate autonomă, nu poate fi independent de suflet şi de trup“.
Preluat din revista Cultura
Am avut placerea sa ascult emisiunea Dosarele Psi la Radio Cultural,cu Vasile Dem. Zamfirescu .
De ce nu mai exista fisiere audio pe site?
Ma bucur ca ne ascultati. Exista unele impedimente tehnice deocamdata, dar sper sa le putem republica nu peste multa vreme.