Omul va înceta să fie om când nu va mai fi o masina doritoare. Antropologia psihanalitică e meritul de-a fi pus dorința în centrul definiției omului. Animalul are nevoi, omul are nevoi și dorințe. Omul este dominat de lumea imaginară, merge chiar împotriva necesității lui imediate. Dinamica umană nu se oprește odată cu plăcerea, detensionarea (satisfacerea nevoii). Omul merge înainte, omul poate să-și impună suferința, în numele dorinței.Ideea comunistă este cea mai radicală utopie pe care omul și-a permis-o (cu mențiunea că toate utopiile conțin un germene comunist): o societate în care omul să aibă numai nevoi, și nu dorințe. Cu alte cuvinte, o societate compusă din indivizi în care imaginarul este detronat. Acest lucru pare imposibil pentru ființa-om. Dar a crea o lume ruptă de satisfacerea imaginară – abia aceasta ar putea fi o lume post-umană. Lumea post-umană ar putea fi o lume în care omul viu ar fi înlocuit de inși, funcțional vorbind, imposibil de deosebit de roboți. Dimpotrivă, ne putem imagina o omenire care va tinde să modelizeze din ce în ce mai mult roboții pe modelul uman. Adică să creeze roboți cu imaginație. Astfel lumea robotică ar putea deveni o lume umanoidă. Creatorii de roboți ar putea fi ispitiți să creeze roboți doritori, poate chiar înainte de momentul când vor sfârși de creat roboții cei mai performanți, din punctul de vedere al serviciilor pe care le pot face omului.
Deocamdată, dorința o duce bine, nu pare amenințată. Omul este încă o masina doritoare. Cu mențiunea că obiectul dorinței este, din ce în ce mai mult, mașina, adică tocmai dispozitivul care înlocuiește omul. Ajungem să ne dorim un telefon mobil mai mult decât o iubită (în Evul mediu putea fi un cal, dar cu un cal avem o relație “umană”: simpatie, empatie; animalul este un substitut de om). Suntem încă departe de robotul investit cu dorințe.
