Tinerei fete care mă întreabă la Sip, la ora cafelei, ce am văzut atât de interesant în Le Parisien, îi răspund arătându-i poza lui Michel Houellebecq cu Iggy Pop. Nu-l ştie nici pe unul, nici pe altul. Se scuză spunându-mi: „Nu sunt din generaţia mea” şi mă întreabă politicoasă dacă sunt rocker.

E însărcinată, graţioasă ca într-un tablou de Botticelli, cu o privire atât de dulce, încât aş lua-o în braţe. Mă limitez la a-i sugera că face probabil dovada unei uşoare inconştienţe aducând pe lume o fiinţă în această lume inospitalieră. Ea îmi spune că ale sale trei surori au făcut-o deja. „Şi atunci de ce nu şi eu?”. Chiar aşa, de ce nu şi ea? Dacă ar şti, s-ar abţine. „Singura fericire e de a nu te naşte”, spunea înţeleptul Aristotel, pentru ca Freud să completeze maliţios: „Vai! Asta se întâmplă doar într-un caz dintr-o sută de mii!”.

Mai crud, Tony Duvert scria: „Dacă ar exista un tribunal de la Nürnberg pentru crime împotriva păcii, atunci ar trebui să treacă pe aici nouă mame din zece.” O foarte frumoasă carte a lui Gilles Sebhan, Tony Duvert, l’enfant silencieux, ne evocă viaţa acestui Rimbaud al secolului XX, Tony Duvert. Pentru că i-am apărat, în coloanele din Monde, eseul despre copilărie şi sexualitate Le Bon Sexe Illustré (1974), am primit o basculantă de scrisori cu insulte, şi le mai primesc încă, de altfel, şi azi, împreună cu fotocopia articolului meu, ceea ce dovedeşte că Tony Duvert nu a murit, chiar dacă pe la sfârşitul verii lui 2008 i s-a găsit cadavrul pe jumătate descompus într-o căsuţă din Loir-et-Cher.

Théophile de Giraud i-ar fi plăcut lui Tony Duvert. S-a remarcat prin comportamentul său lipsit de respect, maculând statuia lui Léopold II, regele Belgiei, la Bruxelles – cu o eleganţă neopunk şi un umor negru în tradiţia suprarealiştilor belgieni.

Gentileţea sa se opune revoltei viscerale ce bubuie în el. Scrie el: „Am fi aproape fericiţi să ne naştem dacă într-o zi am reuşi să ne sinucidem.”

Când Théophile flecăreşte, minte. La fatidica întrebare: „Cu ce te ocupi?”, a răspuns mai întâi: „Scriitor anti-natalist ratat”. „Pilot de avion, a adăugat, asta se potriveşte cu restul.” Se mai întâmplă uneori să îl confundăm cu Andy Warhol.

A fost o adevărată fericire, într-o seară, să îl reîntâlnesc pe Theophile de Giraud la Fete des Non Parents pe care a organizat-o la Le Comptoir Général, quai de Jemmapes. Presa internaţională a considerat evenimentul prea absurd ca să fie interesată. S-a interesat în schimb de Festivalul de la Cannes şi a fost mai bine aşa. L-am văzut aici pe Noël Godin, pe Godin entarteur-ul* (a nu se confunda cu Godard), pe care îl cunosc de mai bine de treizeci de ani. Am evocat împreună nopţile noastre tulburi de la José Bénazéraf, marele preot al cinematografiei porno, care ne finanţa pe atunci revista Le Fou parle, pe unde o frecau Jacques Vallet, André Laude, George Perec, Roland Topor, François Bott şi cei mai deosebiţi desenatori ai anilor ’60. Preferinţele mele mergeau spre Olivier O. Olivier.

Noël Godin, căruia i-am sugerat într-un elan caritabil să arunce o plăcintă în Dalai Lama, mi-a promis că acesta va fi următorul său trofeu. Cei prezenţi erau dubitativi, ceea ce lui i-a întărit convingerea. „Îţi voi aduce capul lui pe tavă”, a proferat. În cazul că i-ar fi reuşit lovitura, îi promisesem o invitaţie la Yushi, pe rue des Ciseaux. Buna dispoziţie a fost cea care a domnit la sărbătoarea non-părinţilor: ne aflam printre criminalii care ştiu că nu vor trece niciodată la act.

* Entarteur (în limba franceză): Aruncător de plăcinte în faţa vedetelor, spre a le ridiculiza.