De ce un sac de ţesut fără creier, tâmp şi râvnit, care acţionat în loc să acţioneze, neprotejat, imobil, atârnând, zăcând, ca orice sân, care nu face altceva decât să atârne şi să zacă?
De ce această identificare primitiva cu obiectul de frunte al veneraţiei infantile? Ce pofte nesatisfăcute, ce tulburări de leagăn, ce fragmente din trecutul meu cel mai îndepărtat s-ar fi putut ciocni pentru a exploda într-o himeră de o simplitate atât de clasică? Şi aşa i-am tot trăncănit tatălui meu întruna, apoi încă o dată, bucuros, am plâns. Fără lacrimi, dar am plâns. Unde-mi erau lacrimile? Cât timp avea să mai treacă până să simt din nou lacrimi? Când aveam să-mi simt dinţii, limba, degetele de la picioare?
Fragment din Sânul de Philip Roth, Editura Polirom, 2006, p. 99
Sursă foto: http://www.behance.net/gallery/Breast-Feeder/2286756
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.