Pufăi. S-a ridicat şi se caţără pe scăunel, care geme sub greutatea lui, nu vă mişcaţi. Părinte, o să cădeţi, staţi liniştit, dar dumneavoastră ridicaţi braţele, atingeţi candela şi scaunul se clatină, se bălăbăneşte şi el îşi dă seama şi întinde braţele ca să-şi menţină echilibrul ca un dansator pe sârmă la circ… totul se clatină, ne clătinăm cu toţii, şi nu poate desprinde râvnita candelă. Scaunul se bălăbăneşte. Acum îi e frică. Se căieşte. Vrea să se dea jos. Îşi suflecă iarăşi sutana şi încearcă să coboare un picior, ca un copil care îl bagă în apă şi îl scoate pentru că apa e rece… dansând pe scaunul aurit, corpul acesta durduliu cu braţele întinse… o să cădeţi, Părinte, vine acum Mutulică să vă ajute, ridică celălalt picior, se sprijină în vârful lui, îndoaie celălalt genunchi, îl aud gâfâind, pentru că sunteţi gras şi vă e frică, ajută-l, Mutulică, gândeşte-te la păcatul meu de a visa acest vis scandalos, scapă-mă de coşmarul ăsta, Mutulică, nu vreau să mai păcătuiesc cu visul ăsta, dar ce pot face ca să opresc un vis care te târăşte şi te târăşte, şi Maica Benita îşi astupă gura cu pumnul ca să nu plângă de frică, Brigida trebuie să mă salveze, ea o să ne saveze pe toate, aşa mi-a promis coniţa Raquel, îşi acoperă gura ca să nu plângă, îngrozită că Părintele Azocar continuă să facă piruete de balerină pe scăunelul şubred, şi Maica Benita strânge pumnul şi-l duce la gură ca să-şi înghită plânsul, care îmi urcă în piept şi mă doare, îmi simt lacrimile, mi se zbate pieptul şi ceva urcă în mine şi urcă Dumnezeul meu, nu pot să controlez această maree, nu-mi îngădui s-o fac, Doamne, nu mă lăsa, şi când Părintele Azocar este cu piciorul întins în aer gata să coboare, hohotul Maicii Benita răsună scandalos în capela care nu va mai fi niciodată capelă, pentru că hohotul meu a condamnat-o definitiv… prelatul s-a împiedicat şi a căzut.
