Vama Veche nu mai e ce-a fost

Vama Veche nu mai e ce-a fost. Si nici n-a fost vreodata

Dintre toate toponimele şi întreprinderile (culturale, comerciale) cu blazonul de „veche” la vedere una este tutelară: Vama Veche. Nu doar că îi magnetizează pe nonconformiştii de toate convingerile, dar a şi consacrat vocabula ce mediază accesul la un trecut mitic, regresie psihosocială dinaintea obstacolelor prezentului la o vârstă idilică – nu reală, cât fantasmată, precum scriam altă dată (aici şi aici).

Vama Veche are coordonatele paradisului pierdut. E(ra) izolată într-un colţ al ţării, e(ra) rurală şi sălbatică. Acest Eden adăposteşte principala colonie de nudişti a ţării. Răsună de muzică bună, veche sau alternativă.

De altfel, locul a fost mereu invocat şi evocat (iar uneori revocat) ca alternativă. La plajele familiste şi „textiliste” din Mamaia, la cluburile şi distracţia „din staţiuni”. Aşa a şi fost inaugurat – în satul 2 Mai descălecând, prin ’48, pare-se, o mână de viitori marginali politic: Sergiu Al-George, Al. Paleologu, actorul Dorin Dron, Nicu Steinhardt; dar şi nepersecutaţi ca Titus Popovici şi Nina Cassian, muza locului începând cu anii ’50. Atunci 2 Mai era „altceva” decât turismul muncitoresc abia înfiripat (la început mai mult propagandistic) după naţionalizarea litoralului şi decât complexurile turistice „moderne” ce începeau să se înalţe la cumpăna dintre deceniile şase şi şapte, la Constanţa, Eforie ş.c.l. În timp, colonia de la 2 Mai s-a întins spre Vama Veche, mai problematică totuşi prin poziţia păzită la graniţă. Cele două sate împărtăşeau astfel destinul antitezei boeme la turismul de masă şi al recluziunii din calea modernizării.

După 1990 un refren celebru a devenit însă, prin repetiţie, el însuşi o marcă a locului, cam paradoxală: Vama Veche nu mai e ce-a fost. Nici măcar când campania „de salvare” a Vămii Vechi a notat succese esenţiale – pentru stoparea abuzului autorităţilor, în 2003; pentru conservare „bio-culturală” începând de atunci: salvarea de la „modernizare”, „manelizare”, de „cocalari” şi de „piţi” – în general de „năvala” unor categorii de turişti care nu au ce căuta aici, dar caută, pentru că Vama face azi modă. Mulţi „vamaioţi” şi „doimaişti” „adevăraţi” văd cum cele două sate „nu mai sunt ce-au fost”, trăind drama de a le fi fost „luate” – cu deosebire Vama (o mutare de accent de la 2 Mai, probabil nouăzecistă şi douămiistă). Iar asta din cauza noilor-veniţi…

Nu puţină mi-a fost mirarea să aflu că drama e, de fapt, mult mai veche. Deja în 1975 satul 2 Mai nu mai era „ca altădată”, evident, sub asaltul a „tot mai multă lume străină de specificul, de «spiritul» locului”, cum scrie Dan Ciachir în cartea de evocări Când moare o epocă (de unde luat-am şi datele fondării). „Altădată” însemna 1971, când îl descoperise cu entuziasm tânărul Ciachir. Dar nici chiar în ’71 satul nu mai era ca „altădată”! Pentru „vechii clienţi ai 2 Mai-ului” ceea ce el înregistra „cu încântare” nu era decât „decadenţă”. Iar aceştia îi cântau deja locului, de ceva vreme, „cântecul de lebădă”.

Prezentul nu se compară cu trecutul. Nici nu a avut vreo şansă. Să regresezi geografic la Vama Veche/ 2 Mai e ceva, da, dar nu-i suficient. Vei afla doar urmele a „ce a fost”, chiar dacă ai sosit încă devreme. Suntem toţi „noi-veniţi”. Având, altfel, prioritate faţă de „ceilalţi”. Regresia merge mereu mai departe în timp, către o vârstă nealterată, de aur, „la ce era odată”. Regresie la infinit, imposibilă şi de aceea repetitivă, spre ceea ce nu poate fi aflat niciunde în realitate, dar ne este mereu „luat” şi trebuie „salvat” în ordinea unei istorii personale.

Preluat din Cultura

Foto: bindiribli.ro