Bineînţeles că o carte de interviuri cu psihanalistul, filosoful, profesorul şi editorul Vasile Dem. Zamfirescu trebuia realizată. Iniţiativa lui Leonid Dragomir, fost student al profesorului, îmi pare acum, la publicare, oul lui Columb. Ca orice astfel de idee, are însă cel puţin un merit original, mare şi incontestabil – pe acela de a fi apărut.
Eram la Facultatea de Filosofie în anii la care Leonid Dragomir trimite în introducerea la volumul De la filosofie la psihanaliză & retur. Dialoguri cu Vasile Dem. Zamfirescu consemnate de Leonid Dragomir. Între 1992-1993 am frecventat cursul de „Psihanaliză filosofică” susţinut de Vasile Dem. Zamfirescu. Nu îmi mai amintesc dacă studenţii erau toţi pasionaţi de psihanaliză, aşa cum îi vede Leonid Dragomir, dar în mod sigur veneau în număr foarte mare la acest curs, umplând ochi amfiteatrul. De la catedră profesorul Zamfirescu – „prezida” adunarea, îmi vine să spun, şi nu cred că întâmplător, pentru că expunerile sale concentrate şi sistematice despre conceptele fundamentale ale psihanalizei înaintea unei asistenţe foarte numeroase erau subliniate de o frapantă prestanţă. Cursul îi reunea cu deosebire pe studenţii de la Filosofie, Psihologie, Pedagogie şi Asistenţă Socială, auditoriul fiind, prin urmare, destul de divers. Da, privind retrospectiv aş putea spune că acei prezenţi eram interesaţi, captivaţi şi, unii, foarte pasionaţi de psihanaliză, cu o atitudine, mă gândesc, destul de diferită de a multora de azi, pentru care „se ştie” din om în om şi din forum în forum că „psihanaliza e depăşită”… şi cam atât. Atunci psihanaliza ni se părea, dimpotrivă, în avangardă, pentru noi, cei care mai auziserăm, mai citiserăm câte ceva, foarte puţin până în acel moment, prin natura împrejurărilor istorice. Psihanaliza apărea la un avizier ca unul dintre nenumăratele „cursuri opţionale” care la Filosofie veneau să completeze pachetul de două, trei cursuri anuale obligatorii. Aceste opţionale alcătuiau (atunci, nu şi azi) o listă lungă, cu circa 60 de intrări, ultima în ordine alfabetică, foarte nepopulară din păcate în acele zile, fiind „Sovietologie”. „Psihanaliza filosofică” era în schimb printre cele de mare notorietate.
Iată punctul de plecare şi sâmburele de inspiraţie pentru dialogul purtat de Leonid Dragomir cu Vasile Dem. Zamfirescu „după 20 de ani”, în vara anului 2012 şi la începutul lui 2013. Primul fiind un recenzent atent şi de o mare consecvenţă peste ani al activităţii şi al creaţiei profesorului. Sunt atinse, cred, toate temele de cercetare şi existenţiale zamfiresciene. Relaţia paternă, mereu semnificativă biografic, dar depăşind marginile biografiei. Relaţia cu marxismul (şi, implicit, cu comunismul de extracţie dură al tatălui), pe care tânărul Zamfirescu este tentat să îl descopere – foarte interesant, dintr-o perspectivă personală! – ca pe un umanism, motiv pentru care se avântă în vaste documentări (citeşte tot Marx). Un scrupul care îl caracterizează şi într-alte privinţe (de pildă, cât priveşte epopeea „cincinalului Goethe”, cel impus de Noica „păltinişenilor”, Zamfirescu fiind de departe cel mai aplicat cititor). Traducerile, deloc… neimportante, ca să nu spunem mai mult, din Karl Marx, György Lukács şi Herbert Marcuse (împreună cu George Purdea), Sigmund Freud, C. G. Jung, Irenäus Eibl-Eibesfeldt ş.a. – pentru a lăsa la urmă glorioasa transpunere în româneşte a Criticii facultăţii de judecare, alături de Al. Surdu (ar fi poate cazul ca VDZ să fie mai mult pus în lumină şi ca un mare traducător). Descoperirea psihanalizei, episod nodal, azi, al mitologiei personale a lui Vasile Dem. Zamfirescu, urmată de analiza realizată cale de doi ani cu Eugen Papadima, întreruptă de emigrarea analistului. Constantele preocupări, de la un punct încolo, de etologie, încercând calibrarea ştiinţifică a reflecţiei despre raportul dintre natură şi cultură. Ori acelea oscilând „între logica inimii şi logica minţii”, ilustrând raportul Geist-Seele / spirit-suflet, tema atât de mult celebrată, evocată, invocată de Constantin Noica (Vasile Dem. Zamfirescu fiind într-adevăr, cel puţin din acest punct de vedere, elevul lui Noica). Încercările supradeterminate de psihanalizare culturală a etosului şi a comunismului românesc, cristalizate recent în memorabilul concept al „nevrozei balcanice”.
Un fir roşu traversează întregul volum de dialoguri, iar acesta este relaţia cu Constantin Noica, Zamfirescu numărându-se, precum prea bine se ştie, printre ucenicii de vază ai acestuia, cel puţin până la un punct. Este evident, şi reiese şi de aici, rolul lui Noica în viaţa şi în formarea tânărului cercetător, influenţa cu greutate şi bătaie lungă, care poate fi apreciată cu atât mai bine astăzi, la o privire retrospectivă; mai mult: privirea fiind chiar a celui în cauză. Poate că tânărul Zamfirescu pornise „în căutarea tatălui bun”, aşa cum interpreta Horia Pătraşcu într-un articol recent despre cartea de faţă. Din acest punct de vedere marea pondere a observaţiilor despre relaţia cu Noica nu are de ce să ne mire. Ar fi fost nefiresc să nu fie. Interesante peste toate mi se par însă punctele de discontinuitate, de ruptură, de „despărţire” ale lui Vasile Dem. Zamfirescu. Faţă de vederile la drept vorbind foarte schematice şi reducţioniste ale lui Noica despre ce merită încercat în cultură, despre „cultura mare” şi despre „sufleţel”, prin care evacuează, nu întotdeauna în cunoştinţă de cauză, capitole întregi ale filosofiei culturii – şi mai ales arii de cercetare contemporană, o alegere precum cea a psihanalizei, în contra voinţei maestrului, ne poate părea azi nu doar inspirată, ci şi sănătoasă. O impresie precum cea de stagnare, odată cu îngrijirea, la comandamentul lui Noica, a ediţiei Doctrina substanţei a lui Camil Petrescu, s-ar putea să fie întru totul justificată, fără rest şi fără dubii. Un exerciţiu precum detectarea sofismelor dintr-un text noician este un bun prilej de gândire critică şi lucidă. Constatarea, îndelung sedimentată, a lui Zamfirescu după care filosofia românească, cu deosebire cea din universităţi, nu se preocupă de curentele actuale de filosofie aplicată, fiind complet defazată şi anacronică din acest punct de vedere, vine de asemenea împotriva obsesiilor culturale „păltinişene”. Chiar şi binecunoscutul meniu al lui Noica, „filosofie cu istoria filosofiei” şi „filosofie cu ştiinţe”, este prea sumar pentru vederile şi evoluţia fostului ucenic. Acesta pare să fi descoperit – progresiv, dar deja demult; prin gesturi de frondă, la început – că realitatea, actualitatea, interesele de cercetare sunt mai complexe decât pot fi evaluate dintr-o recluziune „catară” (şi cu pierderi) în munţi.
Reflecţiile asupra „spiritului pur / impur” şi asupra „spiritului inconştient”, prilejuite istoric de apariţia ideii de „inconştient” şi a psihanalizei şi ilustrate în concepţiile unui Freud, Jung sau Blaga, ne interesează mult în volumul de dialoguri dintre Vasile Dem. Zamfirescu şi Leonid Dragomir. Ele vin în siajul celor două volume ale Filosofiei inconştientului, apărute în 1998 şi în 2001 şi reunite într-un unic volum în 2009, prin care Vasile Dem. Zamfirescu încearcă, într-un demers pe cât de ambiţios, pe atât de documentat, să articuleze potenţele filosofice ale psihanalizei (într-un proiect, totuşi, de tip… noician… „dar cu această carte cred că s-a epuizat cam ceea ce am avut eu de spus în filosofie, plecând de la psihanaliză, ca un fel de demonstraţie pe care inconştient voiam să o fac pentru Constantin Noica, anume că psihanaliza poate aduce idei originale în câmpul filosofic”). Catalizatoare sunt şi reflecţiile despre natura psihanalizei: dacă ştiinţă este, ori artă, ori filosofie, sau se situează la graniţa dintre acestea. Într-alte privinţe răspunsurile lui Zamfirescu instituie distincţii utile şi pun la locul lor clişee curente despre psihanaliză (transpare aici nu doar experienţa nemijlocit psihanalitică, în calitate de analizand, iar apoi de analist, dar şi rigoarea formării filosofice). Există şi o aserţiune sau două care sunt, din punctul meu de vedere, hazardate, precum cea după care „orice psihanaliză are o încărcătură religioasă” (nu ştiu dacă aserţiuni susţinute de text sunt, de fapt, cât întrebări ale lui Leonid Dragomir care cad cumva concluziv; dacă întrebările acestuia sunt în general foarte avizate şi pătrunzătoare, ele îmi par că suferă uneori de o uşoară intelectualizare – în sens psihanalitic, decurgând probabil din formarea sa filosofică).
Psihanaliza pare să fie, cel puţin în acest moment, punctul cel mai înaintat al traseului lui Vasile Dem. Zamfirescu. Intelectual. Existenţial. Frapant mi se pare faptul că Vasile Dem. Zamfirescu se consideră în prezent psihanalist şi se vede desprins în moduri esenţiale de vechile preocupări filosofice, chiar în pofida încercărilor lui Leonid Dragomir de a-l „recupera” pentru filosofie (cel care propune de altfel şi „returul” din titlul volumului). Poate că nu e un lucru prea uşor, de fapt, acesta de a-l vedea pe Vasile Dem. Zamfirescu desprinzându-se de traiectul său filosofic. Pentru multe decenii el a avut un traseu „de graniţă” şi un profil intelectual special în contextul românesc, fiind la un moment dat un reprezentant al psihanalizei printre filosofi, iar mai apoi un filosof printre psihanalişti. Şi nu în ultimul rând, nu de ieri, dar şi de azi, un intelectual – filosof al culturii sau, azi, psihanalist – de for public.
Foto: Canapeaua lui Sigmund Freud, monument în faţa casei în care s-a născut din Příbor (în Moravia, fostă Freiberg in Mähren în Imperiul habsburgic)
Preluat din Cultura
