Lanzmann, Lacan, Lifton

La L’Ecume des pages, librărie de lângă Café de Flore, întâlnesc un Claude Lanzmann foarte enervat după ce a văzut o carte de Yannick Haenel într-o stivă de cărţi, în vreme ce a sa e retrogradată la un raion. Prind ocazia să îl întreb dacă a citit la vremea sa cartea, după mine esenţială, a lui Robert Jay Lifton despre medicii nazişti. Îmi răspunde: „Nu. N-am vreme să citesc tot.”

Lacan l-a întâlnit pe Lifton în 1975 la Universitatea Yale şi i-a spus pe dată: „Sunt un liftonian”. Cunoştea lucrările acestui psihiatru american despre omorurile în masă şi despre ancheta deschisă pentru cei care au fost, în Germania, în acelaşi timp sprijinitorii şi agenţii, adică medicii.

Rolul lor în lagăre nu s-a limitat la experimentele realizate pe deţinuţii luaţi drept cobai. Nu, ei sunt cei cărora le revenea, atunci când soseau evreii, „selecţia” de pe peroane, trierea celor care erau trimişi direct spre camerele de gazare.

„Cum au devenit oare medicii ucigaşi?”, se întreabă Robert Jay Lifton. Şi, sub acoperirea unei cercetări de psihopatologie patronată de Institutul Max Planck, el s-a întâlnit cu „colegii săi germani” şi i-a făcut să vorbească, petrecând câte minimum patru ore cu ei, uneori pentru mai multe zile la rând.

Decesul medicalizat din lagăre a reprezentat o binefacere pentru responsabilii nazişti, fiind o o rezolvare a gravelor probleme psihologice ale soldaţilor din Einsatzgruppen care, până la acea vreme şi cu deosebire în Europa de Est trăgeau în evrei de la mică distanţă. Mulţi se sinucideau sau deveneau nebuni. În toamna anului 1941 unul dintre generalii importanţi ai Einsatzgruppen, Erich von dem Bach-Zelewski, îl uimea pe Himmler declarându-i, după ce asistaseră împreună la executarea a vreo sută de evrei: „Priviţi-i în ochi pe membrii acestui kommando! Sunt terminaţi pentru tot restul vieţii. Oare ce fel de discipoli suntem pe cale să formăm? Nevrozaţi şi sălbatici!”.

Ca urmare, medicilor – nu neapărat nazişti sau antisemiţi – li se va încredinţa sarcina de a extermina – în numele sănătăţii poporului german – cangrenoasele apendice ale „singurei rase cu adevărat creatoare de cultură”, cum spunea Hitler. Omorul în masă devine un imperativ categoric.

Uităm prea uşor că statul nazist era o „biocraţie” având ca scop purificarea şi sănătatea rasei ariene. Antropologii, geneticienii şi teoreticienii rasismului fiind marii preoţi, iar medicii – executanţii. „Am putea spune, scrie Lifton, că medicul care aştepta pe peron era un fel de alfa şi omega, un paznic mitic între lumea celor morţi şi lumea celor vii, o sinteză finală a viziunii naziste asupra terapiei via moartea colectivă.” Ceea ce confirmă această remarcă a unui supravieţuitor: „Auschwitz semăna cu o operaţie medicală, programul de exterminare fiind dirijat de medici de la început şi până la sfârşit.”

În 1986 am avut privilegiul de a edita cartea unui psihanalist american, Stuart Schneiderman, care relatează întâlnirea dintre Robert Jay Lifton şi Jacques Lacan. Într-o manieră ceva mai comică, el scrie şi despre seara pe care au petrecut-o împreună Lacan şi Roman Polanski într-un mare restaurant parizian. Vom înţelege mai bine, la lectură, proasta reputaţie a lui Lacan de a fi teribil de necioplit în public. Cartea lui Schneiderman se intitulează Jacques Lacan, maître zen? şi e de negăsit, la fel ca şi cea a lui Robert Jay Lifton. Dacă această cronică va da posibilitatea pentru doi sau trei cititori adevăraţi să ia cunoştinţă despre ele, atunci ea nu va fi fost în van.

O ultimă chestiune destul de tulburătoare şi adesea trecută sub tăcere: ostilitatea foarte mare a francezilor faţă de armata americană care i-a eliberat de sub Ocupaţia nazistă. Stuart Schneiderman, care a trăit în Franţa după război şi s-a analizat cu Lacan, a încercat să înţeleagă această schimbare de atitudine. El observă şi faptul că Lacan, ca opozant al americanilor, se plia perfect la linia politică franceză a epocii.

Foto: Robert Jay Lifton