„Noguez e mai important decât îndrăzneşte să mărturisească: modestia e cel mai mare defect.” Împărtăşesc această judecată a lui Yann Moix despre Soudaine Mélancolie formulată în Le Figaro, întrebându-mă însă în toată această vreme ce geniu rău l-a împins pe Moix să scrie despre Cioran că este una dintre cele mai crase imposturi în literatură. Voi reveni.
Noguez, ca toţi melancolicii, cultivă concizia, dar o concizie fără provocări, fără cruzime, fără sarcasm. Grija pentru perfecţiune îl lasă rece. La urma urmelor, aforismele nu sunt decât fulgii căzuţi din cerul negru al melancoliei şi este important să îi vezi împreună. Reluând o epigramă a lui Martial: Non bene olet qui bene semper olet (Nu se simte bine acela care se simte mereu bine), Noguez ne spune că acelaşi raţionament se aplică şi stilului: nu scrie bine cel care scrie mereu bine. Dacă aş mai fi un critic, aş nota pe manşeta paginii: excelentă observaţie. E o formă de eleganţă morală să te abţii de la a-ţi strivi cititorul copleşindu-l cu o grijă pentru perfecţiune demnă de o Putzfrau elveţiancă.
Noguez nu ezită nici să îi ironizeze pe preţioşii şi serioşii autori de aforisme, adăugând cu maliţie: „în această carte, de pildă”. El aspiră să devină „o fantomă care să nu mai sperie pe nimeni.”
Yann Moix nu greşeşte: Cioran era un barbar încătuşat de limba franceză, pe când Noguez e un amalgam de incertitudini într-o perpetuă rătăcire. El devine aproape japonez, ceea ce înseamnă azi că ne ajută să ne dăm seama ce nu suntem.
Traducere de D. L. Bîtfoi
Foto: Dominique Noguez citeşte Les trois Rimbaud (1986) de Gérard Courant – Lire #6
