Ocho apellidos vascos / Opt nume de familie basce de Emilio Martinez-Lázaro a devenit un fenomen în Spania și este, probabil, cel mai de succes film spaniol contemporan. Pentru că filmul are o agendă politică conservatoare, e important să ne gândim cum este posibil ca stânga să răspundă direct unor astfel de producții culturale. După cum arăta teoreticianul marxist Stuart Hall, un răspuns adecvat se poate găsi în mobilizarea unei ideologii alternative pentru a contracara noua dreaptă neoliberală.
O mișcare de avangardă radicală, de tipul movida madrileña, care a urmat căderii lui Franco, poate să servească ca exemplu pentru imaginarea unui nou câmp de idei la evoluțiile actuale ale neoliberalismului. În special filmul lui Pedro Almodovar Pepi, Luci, Bom y otras chicas del monton (1980) este o sursă importantă pentru a regândi un anumit radicalism progresist. În filmul lui Almodovar umorul este, ca în Ocho apellidos vascos, utilizat pentru a demonta anumite stereotipuri. Dacă în filmul lui Martinez-Lázaro avem comedia erorilor a doi eroi care refuză dragostea, în filmul lui Almodovar ni se propun câteva personaje exagerate, aproape caricaturale. Pepi (Carmen Maura) este o tânără independentă care, după ce este violată de vecinul polițist, devine șefa emancipată a unei agenții de publicitate. Bom (aka Alaska) este prietena ei care, ca stereotip de lesbiană, este amatoare de S&M și de box. Luci este soţia casnică a polițistului violator (și franchist) care devine mai liberă odată ce se împrietenește cu Pepi și Bom. Polițistul este reprezentantul tipic al ordinii masculine și heterosexiste care nu suportă emanciparea sexuală și independența femeilor.
Dinamica personajelor lui Almodovar, deși este amuzantă, nu este folosită doar pentru a produce umor. Ea are menirea de a propune un anumit tip de agendă politică orientată către imaginarea altor valori decât cele tradiționale. Dacă anarhiștii basci din filmul lui Martinez-Lázaro sunt idioți, tinerele radicale din filmul lui Almodovar sunt femei puternice care se susțin reciproc pentru a-și trăi viața liber. Pepi, care este violată de polițist, își imaginează cum se poate răzbuna pe violator fără să apeleze la instrumente legale. Feminismul ei o face să-și coalizeze prietenii împotriva celui care a umilit-o. Răzbunarea ei constă în a se lupta pentru a-l deposeda pe polițist de o putere consolidată de relația lui cu nevasta ascultătoare. Pepi atacă direct o anumită hegemonie conservatoare, de tipul cuplu tradițional, unde el ordonă și ea este supusă. Convertirea lui Luci la feminism și la un stil de viață alternativ este directă si brutală, urmând altor manevre insidioase declanșate de Pepi. Pepi o aduce pe Luci în casă sub pretextul unor cursuri de croșetat, iar emanciparea lui Luci se declanșează odată ce Bom urinează sado-masochist pe fața ei. Inițierea devine completă odată ce Luci participă la concursul de erecții generale (erecciones generales), unde este răsplătită cu o felație.
Almodovar înțelege foarte bine că Pepi, Luci, Bom y otras chicas del monton face parte dintr-o anumită luptă culturală pentru hegemonie, care trebuie orientată spre crearea unor noi valori legate de sexualitate, gen, clasă ori etnicitate. Pepi și Bom, cele două femei independente, au deja un stil de viață opus patriarhatului spaniol. Referințele la feminism, lesbianism, persoanele transgender și sadomasochism (S&M) nu sunt întâmplătoare, pentru că ele marchează un nou stil de viață, antinormativ. Anti-patriarhalismul lui Almodovar este poate similar cu cel al lui Michel Foucault, care a fost interesat de S&M tocmai pentru capacitatea de a inventa noi posibilități de a simți plăcere (interviul la care fac trimitere, Sex, Power and The Politics of Identity, i-a fost luat lui Foucault la Toronto în 1982, la doi ani de la lansarea filmului lui Almodovar, şi poate fi găsit aici). Ceea ce fac cei implicați în S&M este să expună anumite relații de putere, de obicei ocultate în viața cotidană. Prin expunerea și jocul cu relațiile de putere tradiționale se creează noi experiențe și plăceri, care conduc către posibilități de viață noi (după cum spune Foucault, sexul nu e o fatalitate: e o posibilitate de viaţă creatoare). Prin faptul că poți să fii pe rând sclav și stăpân, S&M-ul este creativ tocmai pentru că propune o fluidizare a relațiilor de putere, care sunt de obicei schematice și rigide. Fluidizarea duce la o o nouă posibilitate de a experimenta erotismul puterii.
Ca şi filmul lui Martinez-Lázaro, Pepi, Luci, Bom y otras chicas del monton se joacă cu stereotipurile culturale, dar intenția este aici una punk-distructivă. Filmul nu doar că apelează la umorul regional, cât îl și orientează strategic spre a schimba relația între centru și contestarea marginală. Bom și Luci, imediat după scena de inițiere S&M, au o discuție absurdă și amuzantă, unde Bom o întreabă pe Luci de unde e, iar ea răspunde: Murcia. Scena este hazlie pentru că introduce prezentarea formală între două personaje imediat după ce ele au fost teribil de intime. Mai târziu, Bom îi dedică un cântec lui Luci, în care Murcia devine un oraș special pentru artista punk: te iubesc pentru că ești murdară, murdară, curvă și servitoare, ești cea mai obscenă din Murcia, și ești a mea; nu mă gândesc la tine decât pentru că ești un porc, îmi bag degetul în crăpătură, te plesnesc de câteva ori, te forțez să mă faci să juisez, sunt mai rău ca un terorist. Bom își cântă versurile în miezul Madridului, iar Murcia, orașul de provincie, devine un loc privilegiat al erotismului. Murcia, orașul din care au ieșit casnice de tipul lui Luci, se transformă, ca și personajul lui Almodovar, într-un loc special marcat de o sexualitate exorbitantă.
Almodovar, ca şi Stuart Hall, vrea să producă un câmp ideologic nou, în care valorile stângii alternative să devină punctul de referință al relațiilor umane (îi mulţumesc lui Irene Iniesta Arandia pentru sugestii şi discuţii legate de film). Almodovar nu este așadar doar un produs al movidei madrilene, cât unul dintre principalii ei teoreticieni și activiști. În Pepi, Luci, Bom y otras chicas del monton urmărim relațiile între tinerele femei tocmai din perspectiva dorinței lor de plăcere, de a trăi o viață mai plină. Căsătoria și naționalismul spaniol sunt văzute ca instituții care constrâng, spre deosebire de presupusa lor atractivitate din Ocho apellido vascos. Almodovar ne arată cum o anumită reorientare a valorilor este posibilă și, mai ales, cum există alternative dincolo de abandon sau de contestarea internă de partid. O stângă radicală poate fi reimaginată plecând de la practicile actuale ale oamenilor, care sunt în căutarea unor noi forme de viață liberă. Avangarda artistică este aici un motor și un interpret a ceea ce deja contestă conservatorismul politic în viața cotidiană.
Umorul nu trebuie să fie aliatul naționalismului heterosexist spaniol, pentru că el poate să fie orientat împotriva unui tradiționalism în căutare disperată de soluții. Imaginarea de noi experiențe de gen sau sexuale contrazice ideea că relațiile între oameni trebuie să aproximeze idealul cuplului heterosexual. Nici naționalismul basc și nici cel catalan nu sunt soluții satisfăcătoare la criza națiunii în Spania, dar cel puțin ele oferă o strategie de contestare a unui exercițiu al puterii considerat de la sine-înțeles. Protestul, legat fie de sexualitatea normativă sau de statul național, este un proces politic care nu are o finalitate stabilită. Vitalitatea refuzului constă în faptul că el poate să inventeze și să creeze ceea ce nu poate fi anticipat. Riscul major aici este ca formele de contestare a unor hegemonii reinstituie modalități similare de dominație culturală. Independentismul catalan, de pildă, pare să reinstaureze același dispreț față de victimele sărăciei, ale crizelor economice sau ale inegalitaților sexuale (observaţia i-o datorez lui Camil Ungureanu). Or, după cum spunea și Wendy Brown în anii ’90, problema este că politica identității, orientată în jurul feminismului sau al activismului de rasă și sexual, tinde să se raporteze nostalgic la trecut și să dorească un ideal politic care a dispărut: siguranța jobului, lipsa confruntărilor legate de rasă, casatorie gay și familia stabilă în cuplu monogam (Wendy Brown, States of Injury: Power and Freedom in Late Modernity, Princeton University Press, 1996, p. 61).
O altă lecție importantă a lui Almodovar este că lupta pentru hegemonie culturală poate fi pierdută, dar asta nu înseamnă că trebuie abandonată. Luci, casnica aflată la mijloc între autoritarianismul rece al polițistului și creativitatea radicalelor, alege în final sadismul polițistului, poate și pentru că el este cu adevărat oribil. Cred că ideea lui Almodovar este că bătălia pentru spectatorul obișnuit, format în valorile franchiste, va fi pierdută, dar ea este importantă și vitală. De fapt, filmul este purtat de bătălia pentru Luci, care este obiectul disputat cu fervoare de războinicii culturali. Filmul este povestea unui eșec, dar eșecul are o anumită productivitate pentru regizor, care ne arată cum forme noi de prietenie și de viață sunt posibile. Agenția de publicitate a lui Pepi și trupa punk a lui Bom sunt motoarele schimbării în Spania tradiționalistă de la începutul anilor ’80.
Pentru Spania actuală, atât creativitatea agențiilor de publicitate, cât și punk-ul par a fi cooptate deja de capitalismul heterosexist. Agenția de publicitate a lui Pepi este cea care poate vinde acum imaginea celor doi tineri actori din Ocho apellido vascos pentru a promova produsele în El corte ingles. Punk-ul pare că a intrat deja în mainstream, la fel ca o Alaska care a cântat de Revelionul spaniol la televiziunea centrală. Dar dacă protestul din Spania de la începutul anilor ’80 a fost cooptat, asta nu înseamnă că noi forme radicale de protest nu pot fi inventate. Tocmai am citit că în Malasaña, un cartier central al Madridului, un colectiv format de nouă mame fără casă (cu doisprezece copii), Platforma celor afectați de Ipoteci (PAH), și o adunare populară emergentă din mișcarea Indignados a reușit să facă legitimă ocuparea unei case care era liberă de șaptespezece ani (Patricia Peiro, „La guarida de las leonas en Malasaña”, in El País, 14 iulie 2014). În condițiile extraordinare ale crizei imobiliare din Spania, ocuparea unui case de către familii fără locuință oferă un raspuns direct ideii că proprietatea privată este valoarea fundamentală a democrației. În Spania au existat 67.189 de evacuări legale în 2013, în condițiile în care Madrid-ul a avut 13% din evacuări.
Exemplul ocupării casei de pe Calle Monteleon nr. 28 ne arată că o anumită acțiune colectivă, orientată către problemele generate de criza capitalismului, poate să ofere răspunsuri de stânga. Ele nu trebuie să calchieze forme deja practicate de acțiune politică, ci, dimpotrivă, pot fi creative în condițiile în care capitalismul este eficient în a coopta protestul față de inegalitatea socială. Refuzul ideologiei proprietății private, refuzul sexualității normative de tip heterosexual, refuzul dominației etatismului spaniol, refuzul unei anumite concepții despre ce înseamnă bărbat ori femeie sunt opțiuni politice care deschid drumul către noi forme de viață. Conflictele la nivel cultural sunt cele care vor determina succesul unor astfel de răspunsuri politice. În lupta împotriva unei hegemonii conservatoare, umorul trebuie mobilizat pentru face posibilă o viață mai liberă. Exemplul movidei madrilene și, poate, exemplul altor mișcări de avangardă estetice și politice ne arată cum cei care au trăit în condiții diferite au știut să răspundă provocărilor timpului lor.
Preluat din Cultura
