Istoria religiilor recunoște tricksterul, zeul jucăuș și hoț care întinde capcane muritorilor și celorlalți zei. Un trickster tipic este Hermes, el fură boii Soarelui. Tricksterul cunoaște legile pentru a le transgresa și pune astfel sub semnul întrebării ordinea universală. Dar tricksterul nu este văzut niciodată decât ca un geniu încurcă-lume și în nici un caz, ca un „lider” zeiesc… principiul este că unealta nu-l poate învinge pe stăpân (poate numai să-l încurce, temporar).
Dar dacă Ludus este stăpânul? Atunci legile universale ar putea să fie considerate ele înșile ca un soi de farse clovnești montate în unicul scop de a tulbura liniștea Neființei: Car l’Univers est un défaut dans la pureté du non être / Căci Universul e un defect în puritatea neființei. (Paul Valéry). Greșeala, răul, suferința sub toate formele ei nu mai trebuie justificate sub forma unei teodicee (a unei pledoarii pentru a justifica Răul într-o lume dominată de un Zeu bun) dacă zeul suprem este un trickster.
Jocurile se prezintă ca play sau ca game . Unul este jocul solitar al celui care face o pasiență, altul este jocul între parteneri – rivali. Religia gnostică a imaginat pe Demiurgul cel Rău în competiție cu un principiu de mântuire: Crist, Sofia. Este posibil un trickster suprem, solitar?
Toate reprezentările Creatorului sunt ale unei ființe supreme care-și caută un partener. Plictisit de aprobativismul îngerilor, de Slavă, inventă un challenger pe care-l înzestrează cu iluzia libertății, cu speranța că ar putea câștiga…
Foto: http://bamsmackpow.com/2014/05/12/10-flash-villains-id-like-see-tv/5/
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.