Nu intenţionam să trăiesc peste patruzeci de ani. Credeam că existenţa mea nu va fi decât o eternă reluare. Vedeam defilând anii, identici cu cei de dinainte, dar din ce în ce mai terni. Treizeci de ani mai târziu n-aş putea spune dacă am greşit sau am avut dreptate.

Pentru a schimba prefixul la patruzeci de ani m-am refugiat la Tokyo, foarte hotărât să nu mai revin viu acasă. Nefiind vreodată zgârcit cu acest gen de provocări, nu am fost surprins să mă revin o lună mai târziu în studioul meu parizian.

Prietenii mei au dorit să ştie ce făcusem la Tokyo. Nu făcusem nimic. Mă gândisem doar că în viaţă nimic nu e mai tulburător ca acest simplu fapt: se sfârşeşte. Am ales să tac. Interesul pe care ţi-l poartă celălalt seacă repede. Tăcerea mea făcea mai multă impresie decât confidenţele mele – adevărate sau false. Viaţa îşi reluase cursul. Nu mai aşteptam nimic de la mine, poate numai câteva accese de laşitate. Nu eram nici mai bun, nici mai puţin bun decât cea mai mare parte a rudelor mele. Mă distingea de ele doar un gust mai puternic pentru independenţă, care m-a ţinut deoparte de orice legătură familială şi de orice angajament profesional. A scrie era o garanţie a libertăţii.

Eram dispus să îmi împărtăşesc singurătatea cu altcineva, însă în nici un caz să procreez, crimă supremă conform şcolii nihiliste la care îmi place să cred că aparţin. De altfel, nu-mi plăceau copiii, iar femeile însărcinate îmi repugnau. Primii urlau, iar ele îmi contrariau simţul estetic. Mă felicitam că nu aveam simţul binelui şi al răului, ci pe cel al curbelor şi al culorilor.

La Paris am găsit o eurasiatică al cărei look mă încânta tot atât de mult pe cât mă dispera incultura ei. Studentă la drept, îmi reproşa că vorbesc în limba de altădată, dar se despuia cu rapiditatea unei fete de azi. Ceea ce îmi oferea era vizual o sărbătoare, iar sexual un dezastru. Încercam să mă obişnuiesc, convins că marele secret al femeilor e că nu le place să facă dragoste. În ceea ce mă privea, era chiar mai simplu: simţeam doar o plăcere foarte moderată. Asta te ajută să suporţi bine felurite situaţii.

Paradoxal, indiferenţa mea provoca uneori o fervoare pe care n-aş fi bănuit-o. Aproape că eram stânjenit. Din curtoazie, acceleram tempo-ul, făcând pe voluptuosul, când brutal, când tandru. Simţeam chiar şi plăcere. Privind convulsiile partenerei mele, mă gândeam că voluptatea nu e ceva rău, dar că în cele din urmă plictisul triumfă întotdeauna. Agasat de atâtea eforturi sterile, îmi presam partenera să plece acasă la ea. Ajungeam să îi promit că într-o zi o voi lua cu mine în Japonia. Eram cam mincinos. Tokyo nu era un oraş pentru a iubi, ci un oraş pentru a muri. Eşuam de fiecare dată, dar nu disperam că îmi voi atinge scopul. Treizeci de ani mai târziu, după câteva încercări ratate, am ajuns să mă îndoiesc. Şi îmi spun că eram cam stupid, impostor şi laş. Dar era deja prea târziu: învăţasem să trăiesc cu mine însumi.
Traducere de D. L. Bîtfoi