Expunerea lui Jacques André pune în discuție o temă de actualitate în sfera psihanalitică referitoare la momentul constituirii Eului și la implicațiile asupra demersului analitic. Lucrarea lui nu oferă un răspuns tranșant, ci, așa cum arată chiar titlul ei, propune o chestionare, o invitație la reflecție.
Psihanaliza s-a constituit și s-a definit ca un proces de deconstrucție, de analiză a refulatului sau a Se-ului. În același timp, Freud spunea la 1937 în “Analiză finită și analiză infinită” că efortul terapeutic oscilează continuu de la un fragment de analiză a Se-ului la un fragment de analiză a Eului. Această afirmație ridică mai multe întrebări. Cum facem să analizăm Eul? Cum facem să analizăm un Eu aflat în primele momente de “viață”? Chestiunea se complică mai mult dacă ne gândim că Eul se scindează în sub-instanțe precum Eul Ideal, Idealul Eului, Supraeu. Dacă urmăm articolul lui Freud evocat mai devreme, aflăm că Se-ul se analizează și Eul se corectează, se modifică. Rămâne însă chestionalibilă analiza-modificare e Eului primitiv, a Eului aflat la începutul construcțiilor sale.
Jacques André trimite, în lucrarea sa, la afirmația lui Freud referitoare la începuturile constituirii Eului:
Eul este, înainte de toate, un Eu corporal, nu este numai o ființă de suprafață, ci el însuși este proiecția unei suprafețe.
Prin urmare, Eul derivă din senzații corporale, mai ales din acelea aflate la suprafața corpului. Un exemplu clinic pentru această realitate îl reprezintă cazul bebelușului care, fără să fi achiziționat încă limbajul, folosește mijloace corporale pentru a comunica suferința sa: vomă, colici, astm, eczeme etc. Aceste mijloace corporale primare de exprimare vor constitui, mai târziu, locuri și modalități favorizate ale unor tulburări psihosomatice. Așadar, Eul își ia viața din corp, dar el trimite și la ceva inconștient – inconștientul Eului.
Punctul următor al chestionării propuse de Jacques André merge un pas înainte în aflarea drumului către inconștientul Eului. O cale, sugerează psihanalistul francez, este dată de ceea ce se numește travaliul setting-ului, al dispozitivului analitic. Eul, precum și dispozitivul analizei, reprezintă, la propriu, ființe de frontieră: pe de-o parte este Eul-piele, Eul ca înveliș, pe de alta, distanța dintre fotoliu și divan, de pildă. Este ca și cum cadrul analitic facilitează Eului pacientului continuitatea ființării sale. Există însă situații când modificarea dispozitivului analitic, chiar și cea mai mică dintre ele, să constituie un factor declanșator pentru schimbarea psihică. Poate fi vorba, exemplifică Jacques Andre, despre un pacient care face o remarcă pozitivă cu privire la pernele noi de pe canapea, deși pernele acelea se află în cabinet de ani de zile. Sigur, pacientul se folosește de un detaliu al setting-ului pentru a exprima ceva din realitatea sa internă care s-a modificat. El se folosește de o deplasare asupra unui obiect neînsuflețit pentru a transmite ceva ce în el e foarte viu și lucrător.
Un alt exemplu din clinica psihanalistului francez ilustrează o situație în care acesta schimbă unul dintre tablourile din cabinet. Pacienții au avut remarci dintre cele mai diferite privind schimbarea: unul a văzut o planșă Rorschach, altul a găsit în acel tablou întruchiparea prostului gust al analistului, altul s-a făcut că nu vede nimic. O pacientă a văzut reprezentarea unei naturi moarte. În cazul acestei paciente, deplasarea asupra tabloului a deschis poarta către reprezentări inconștiente melancolice al căror acces fusese blocat până acum, către o modificare și un început de schimbare psihică.
Dacă această pistă către inconștientul Eului dată de tehnici (active) de “transgresare” a setting-ului analitic este una demnă de luat în considerare, rămâne la alegerea fiecăruia. Cert este că ea suscită modificări și în pacient, chiar și atunci când modificarea cadrului constă doar și în înlocuirea în cabinet a unui tablou cu un altul.
