La ce mai e buna Europa? Ce crede Julia Kristeva

La ce mai e buna Europa? Ce crede Julia Kristeva, femeie, profesoara, lingvista, scriitoare, filosof si psihanalista

Et in Arcadia ego! Arcadia „s-a ţinut” în zilele de 23 şi 24 septembrie la cinematograful „Elvire Popesco” al Institutului Francez şi la Centrul Sfinţii Petru şi Andrei din Bucureşti, unde a conferenţiat celebrissima Julia Kristeva. Şi trebuie spus că starul intelectual a umplut sălile mai ceva ca o vedetă de cinema.

Poate că subiectul primei conferinţe, „La culture dans le projet européen” („Cultura în cadrul proiectului european”), cu lămurirea: „Homo Europaeus: Existe-t-il une culture européene?” nu ar fi îndreptăţit o înghesuială atât de mare în sala de cinema, chiar dacă, după cum constata vorbitoarea încă de la început, românii încă mai cred în Europa (spre deosebire de Franţa, unde se crede că Europa nu există). Titlul conferinţei pare transcris din agenda vreunui birocrat de la Bruxelles. Şi chiar conferinţa mi s-a părut un pic prea mult presărată cu apeluri, îndemnuri, angajamente şi imperative. Nu e foarte stimulator să-l auzi de multe ori într-un discurs pe „trebuie”. Şi totuşi Julia Kristeva a venit cu argumentele la ea, iar prezentarea, chiar dacă după nişte file, a fost un adevărat spectacol de idei, cu elanuri şi sincerităţi spontane şi o adresare directă. Iar pasiunea conferenţiarului s-a transmis sălii, aş putea spune, ca bilanţ.

De ce Europa? Iată întrebarea-cheie. Cu atât mai actuală azi, când Europa e pe cale să îşi piardă statutul de mare putere. Kristeva cheamă la altceva: trebuie să fim mândri de identitatea şi de moştenirea noastră europene. Îşi califică demersul ca „apologie” a ceea ce crede că este cultura europeană, deşi, la drept vorbind, cuvântul „cultură” nici nu a fost menţionat în Tratatul de la Roma, fondator. Cu toate acestea, cultura este, bineînţeles, o prioritate. Şi poate aprecia acest lucru potrivit experienţei sale de femeie, profesoară, lingvistă, scriitoare, filosof şi, nu în ultimul rând, de psihanalistă (injecţia de psihanaliză va fi repetată, în doză mai mare, la conferinţa din următoarea seară). Elementele expunerii sale sunt, de acord, foarte fragile, departe de realităţile tari, dar reprezintă pe de altă parte latenţe creatoare. Drept pentru care face un apel mobilizator la o plajă largă de borne culturale din toate timpurile. La fundamentala moştenire greacă, ebraică şi creştină. La Platon, Sf. Augustin, Montaigne, iluminişti ş.a.m.d. Freud nu lipseşte, bineînţeles, pentru că nu lipsesc nici dificultăţile identitare legate de sexualitate, nevroze, insomnii, somatizări.

Credinţa Juliei Kristeva este că, pe fondul multistratificatei crize identitare: economice, politice, spirituale – şi, peste sau pe sub toate, al crizei antropologice, un alt „noi” european este pe cale să se nască. Dar e mai mult decât necesar să ne trăim identitatea europeană ca nelinişte interogativă, nu ca dogmă, cult sau certitudine. Pledoaria sa e pentru o cultură a interogaţiei şi a dialogului pe toate palierele şi în toate întâlnirile, în fine, pentru o luciditate chestionantă. Învăţătura spiritelor precursoare şi inspiratoare amintite nu alta a fost. Despre interogaţia permanentă propovăduia Sf. Augustin când afirma că patria sa este călătoria. Ori Sigmund Freud când recomanda aşezarea pe divan şi povestirea problemelor, urmată de autointerogarea sistematică.

Suntem azi, susţine Julia Kristeva, în altă epocă decât cea recent încheiată a antagonismelor dintre burghezi şi revoltaţi. Este o eră caleidoscopică. Să sperăm că acest caleidoscop e posibil. Sugestia aici ar fi nu doar de a respecta diferitele culturi (toleranţa fiind „nivelul 0” al identităţii plurale), dar, mai mult, de a le amesteca, de a le intersecta. Identitatea plurală aduce în discuţie şi multilingvismul, care reprezintă fondul diversităţii culturale. Departe de a fi o încurcătură, multilingvismul e o şansă, infuzând supleţe în gândirea situaţiilor politice şi economice, iar ea, Kristeva (se pronunţă acum, probabil, lingvistul!) adresează un îndemn politicienilor francezi de a deveni poligloţi, în cadrul polifoniei europene.

Iată şi un exemplu încurajator de identitate plurală, amestecuri, intersectări şi multilingvism în Europa: studenţii Erasmus, amintiţi pasager de Julia Kristeva. (Se referă oare la informaţia recent publicată de Comisia Europeană, după care un milion de copii s-ar fi născut datorită faimosului program de schimburi universitare fondat în 1987? Tocmai citesc în Libération, care a chestionat frumosul bilanţ, că informaţia este „pur şi simplu fermecătoare”, dar că nu există în ancheta online publicată. Întrebată, Comisia Europeană a recunoscut că a prestidigitat o „extrapolare”, în plus greşit eşantionată, a statisticii după care 27% din foştii studenţi Erasmus şi-au aflat într-adevăr perechea actuală în timpul unui sejur Erasmus. Comisia Europeană e acum suspectă de propagandă).

O a doua tranşee a apologiei pentru Europa o constituie interogarea caracterului naţional, în mod evident grav ameninţat în zilele noastre. Naţiunile, ca şi oamenii, spunea Jean Giraudoux, mor în urma unor imperceptibile acte de impoliteţe. Julia Kristeva, o universalistă, vede totuşi cum universalismul sau cosmopolitismul sunt uneori masca pentru imperceptibila impoliteţe la adresa naţiunilor. Iar psihanalistul Julia Kristeva schiţează, bineînţeles, o analogie între deprimarea naţiunilor şi deprimarea indivizilor. Faţă cu pasiunea deprimată, psihanalistului îi revine ca primă sarcină restabilirea încrederii în sine, urmată de autointerogaţia analizandului, pentru a accede în cele din urmă la o nouă creativitate. Prin urmare, mai înainte de toate naţiunea deprimată trebuie să îşi restabilească încrederea în sine – iată motivul pentru care imaginea naţională trebuie valorizată.

În al treilea rând, Julia Kristeva, care este şi atee (una dintre puţinele rămase, ţine să precizeze defensiv – pentru că toţi s-au convertit astăzi la ceva sau la altceva) susţine că e necesară o reconsiderare a „continentului religios”, despre care în zilele noastre avem o hartă sumară (după cum o schemă păstrăm şi despre evaluarea religiei în vremea Luminilor. De fapt, n-am putea vorbi despre o ruptură a iluminiştilor cu religia – iată un singur, dar prestigios exemplu: romanul-biografie La Religieuse al lui Diderot, un atac virulent, şi o mărturisire în acelaşi timp a raportării intime a lui Diderot la religie). Dar despre această temă, mai exact circumscrisă (şi încă dintr-un punct de vedere laic!) ca nevoie de a crede, va expune pe larg în a doua seară, la Centrul Sfinţii Petru şi Andrei. O expunere, contrar pronosticurilor, foarte psihanalitică.

Şi asta fără doar şi poate pentru că „doar o experienţă interioară ne poate salva”. Dinaintea crizelor suprapuse şi a pericolelor globale, două mai ales fiind foarte îngrijorătoare: dominarea politicului de către economie şi finanţe (deşi nu se situează împotriva eficienţei economice, ci doar subliniază faptul că aceasta nu trebuie să subsumeze complexitatea umană); şi autodistrugerea omenirii din punct de vedere ecologic. Raţiuni pentru care ştiinţele umane poartă, în rostirea Juliei Kristeva, accentul grav – sociologia, antropologia şi psihanaliza printre primele. Kristeva se consideră totodată o umanistă şi şi-a trecut în agendă reconstruirea umanismului – a unei idei foarte discreditate în ultimul secol! O umanistă la drept vorbind nici optimistă, nici pesimistă, ci, după propria-i caracterizare: o pesimistă energică.

Câteva repere ale personalităţii Juliei Kristeva mi-au reţinut atenţia, aşa cum au reieşit chiar din expunere. Trimite des la formaţiile sale nu puţine, cu deosebire la cele de filosof şi psihanalist. Este planetară. Predă şi conferenţiază în Statele Unite, psihanalizează la Paris (când?!), pe canapeaua sa ajungând pacienţi tocmai de la Moscova şi Sankt-Petersburg. Ia cuvântul la Assisi înaintea Papei Benedict al XVI-lea şi a liderilor religioşi participanţi la întâlnirile interconfesionale, fondează un forum la Ierusalim şi confundă într-un lapsus linguae periferiile din Buenos Aires, unde a vizitat un proiect clinic universitar foarte interesant, cu cele din Santiago de Chile. Călătoreşte mult, dacă mai trebuie s-o spunem, şi se află la originea a nenumărate iniţiative, colocvii, solemnităţi, asocieri şi organizaţii de peste tot.

Despre încrederea românilor în Europa şi despre efectul conferinţei sale de la Bucureşti, dincolo de certul succes al evenimentului, n-aş putea să mă pronunţ. Sunt într-adevăr românii, euro-optimiştii de serviciu din sondaje, mai încrezători în Europa decât alţii? Impresia mea e că optimismul nostru se referă nu la Europa, cât la o ţesătură rezistentă de proiecţii şi idealizări cu acest nume. Nu aspiraţiile la „integrare” le… interoghez, dar aş fi foarte curios să ştiu ce credem de fapt despre Europa şi criza identitară şi culturală, şi mai ales de ce. S-ar putea, cine ştie, ca pledoaria Juliei Kristeva, aparent nicăieri pe un teren mai prielnic ca la Bucureşti, să fi lăsat în urmă, discret, un parfum exotic.

Citeşte şi articolul „Sindromul idealitatii si credinciosul adolescent. Julia Kristeva, atee si eleva a lui Freud, despre nevoia de a crede” despre a doua conferinţă susţinută de Julia Kristeva la Bucureşti, 24 septembrie 2014

Preluat din Cultura

Foto: Dorin-Liviu Bîtfoi