Dependenta, în toate formele ei, reprezintă un subiect inepuizabil. Pe cât de veche este adicţia ca realitate clinică, pe atât de noi şi creative sunt formele şi reprezentările acestei entităţi. Este cunoscut faptul că fenomenul dependenţei reprezintă o sursă bogată de inspiraţie pentru artişti. Acesta este şi cazul lui Andreas Hykade care a creat o scurtă animaţie despre felul în care cineva experimentează adicţia. Filmuleţul a fost încărcat pe YouTube în luna octombrie a acestui an şi a înregistrat, până acum, peste 400 000 de vizualizări. Povestea filmică este cea a unei creaturi înaripate, pasărea Kiwi, care întâlneşte oportunitatea de a dobândi aripi. Constituţional, pasărea Kiwi nu are aripi. Ea se găseşte doar în Noua Zeelandă şi este cunoscută drept un animal singuratic ce trăieşte în păduri cu pământ nămolos. Indigenii acelor ţinuturi o vânează datorită penelor ei negre şi foarte căutate.
Aceasta este pasărea Kiwi. Regizorul o alege pentru a-l întruchipa pe omul dependent. Fie că vorbim despre dependenta de droguri, dependenta de alcool, cea de jocuri, de muncă sau dependenta de a face bani, persoana care trăieşte o astfel de experienţă este asemenea păsării Kiwi care îşi doreşte, visează şi speră că, într-o zi, va ajunge să zboare. Drogul, simbolizat în film de o nucă, iniţial vine în întâmpinarea acestei dorinţe şi oferă iluzia zborului. Pentru pasărea Kiwi, la fel şi pentru dependent, căderea este din ce în ce mai abruptă, din ce în ce mai dureroasă. Momentele de sevraj sunt din ce în ce mai dificile, sunt de un gri întunecat. Nu vă voi dezvălui finalul animaţiei, vă invit să-l descoperiţi urmărind filmul de mai jos.
Nichita Stănescu scrie despre pasărea Kiwi, despre dependenta, aş adăuga, astfel:
Nimeni nu a văzut-o zburând. N-a apărut la geamul nimănui. Vântul nu i-a umflat penele. Soarele nu i-a aurit aripile. Kiwi e o pasăre dintr-un continent îndepărtat, cu oase de pasăre, cu aripi de pasăre, cu ochi de pasăre. Un singur lucru nu ştie Kiwi să facă: să zboare. Aripile îi sunt lipite de trup, Kiwi se târăşte pe pământ, la rădăcinile vechilor arbori, Kiwi îşi umple guşa cu gaze. Să o iubim? De ce? Să o urmăm? Niciodată. Să încercăm să zburăm, chiar fără aripi să încercăm să zburăm. Să încercăm şi într-o zi nu se poate să nu ne desprindem de lut.
Nichita era prea optimist.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Depedentele sunt percepute prost social. Nu substanta de omoara ci folosinta ei intr.un scop "denaturat". Multi dintre cei depedenti de substanta lor nu sunt constienti de ce folosesc acea substanta, adica in mod explicit de ce unii sunt depedenti de tigari, alcool sau heroina trecand prin toata lista de substante care ofera creierului o intrerupere in patternul specific fiecarei persoane. Am fost si sunt depedendent de substante de la asa zisele "narcotice" sau "droguri" pana la tutun si alcool, dar mereu am fost constient de ce folosesc acele substante specifice, pentru ce motiv am nevoie sa imi induc acea stare caracteristica substantei in sine, iar in modul asta am reusit ca atunci cand nu mai aveam nevoie de "invataturile" substantei sa renunt la ea, ramand "inclestat in mirajul" celorlalte de care am inca nevoie. Sunt poate un caz particular, nu instig prin prostul asta la experimentarea cu substantele care nu isi gasesc locul in viata consumatorului, insa ca o parantez pot spune solemn impacat cu orice urmare "Nu drogurile sunt proaste, ci oamenii care nu stiu sa le foloseasca". P.M.M.C / P.F.F.P / F.T.W!!!!!
Kiwi stie finalul, dupa ce a invatat drumul. Asa ca e de iubit. Nichita avea de ce sa fie optimist.
Este parte a procesului acea incredere in detinere a controlului si de unicitate, prin comparatie subiectiva, a putintei. Proces ce presupune uz, abuz, dependenta. Tot o parte a procesului este si inabilitatea de a evalua unde te afli (uz/abuz…?) precum si compararea cu persoane aflate in stadii avansate pentru a intari senzatia de detinere a controlului si a alimenta omnipotenta individuala. Alterarea treptata a perceptiilor si o focalizare pe un circuit al recompensei aproape unic conduc intr-o realitate saracita emotional si alterata de perceptii subiective distorsionate.