Imperiile si Imperiul

Întemeierea imperiilor a coincis cu începuturile marii civilizații. Pretenția de-a avea o autoritate universală (în limitele lumii cunoscute) definește visul imperial, niciodată realizat. Imperiile se pot justifica religios (califatul) sau pur politic. Ideea de națiune, apărută târziu, a putut creea impresia că ideea imperială s-ar compromite. Dar națiunile de succes se sinucid, promițându-și un vis imperial, națiunile care rămân națiuni rezistă mai bine, iar reconversiunea unui imperiu în națiune este un proces care generează resentiment, amărăciune și erori repetate.

Ideea confederală sau federală este justă, precum justă este și democrația. Prin sistemul confederal s-ar putea ajunge la o anumită stabilitate mondială. Dar și aici intervin jocurile falsificate, zarurile trucate. Ideea confederală este cea mai înaintată formă de asociere umană și presupune o înțelepciune și o maturitate seculare. Iar popoarele sunt rareori înțelepte.

Pentru prima dată în istorie a intervenit posibilitatea unui imperiu universal, prin globalizare. Un imperiu fără teritoriu, cultural vorbind un melting pot complet, cu zone mai solide, cu altele în care autoritatea politică-polițienească este aproape inexistentă. Imperiul universal face casă bună cu anarhia universală. Poate că vom înțelege mai bine visul anarhist imaginat începând cu secolul 19. Zonele de mare tehnologie nu vor fi forțamente cele mai puternice, căci frustrările și resentimentul sunt forțe imense care se pot opune și armelor, și vieții dulci.

Pe scurt, globalizare înseamnă deteritorializare, dar nu o forță unică, ci transgresia opoziției națiune-imperiu și permanența anarhiei, ca o contraforță a imperiului difuz.