După lipsurile generalizate, traumatizante ale anilor ’80, pentru români a fost o urgenţă să îşi ia revanşa. Mai ales la câţiva „indicatori” emblematici ai bunăstării. Banali, subînţeleşi pentru alte naţii, dar importanţi la noi. Ar trebui poate nuanţat că lipsa unor produse era resimţită mai dureros decât a altora, fie prin utilitatea intrinsecă, fie prin ce simbolizau în amintirile şi mai ales în fantasmele despre trecut sau despre viaţa occidentală. La îndeplinirea planului după aceşti indicatori am excelat în ultimul sfert de secol, înregistrând chiar spectaculoase depăşiri. Supracompensările la anumite articole de consum sunt, am putea spune, forme de reparatie psihica în raport cu ultimul deceniu al totalitarismului (dar şi într-o istorie mai lungă a penuriei).

Tocmai pentru că totul lipsea, este desigur greu şi hazardat să distingem între simpla recuperare a normalităţii şi supracompensarea la anumite categorii. Unele obsesii din epocă şi priviri ale străinilor ne pot oferi însă indicii. Triumful reapariţiei pâinii în 1990, şi încă nu a oricărui fel de pâine, ci a franzelei: regăsirea legendarei pâini albe! La re-începuturi excelând pâinea turcească, pufoasă şi care „ţi se topea în gură”. (Şi stupoarea, la primele călătorii în străinătate, înaintea predilecţiei occidentalilor pentru pâinea neagră!). Patiseriile întâlnite la tot pasul, după cum observă o prietenă stabilită în Cehia şi apoi în Statele Unite, căreia îi cam lipsesc în noua viaţă. „Covrigii vânduţi la fiecare colţ de stradă”, pe care franţuzoaica Lola Lafon ar dori să îi importe la Paris. Îngheţatele şi prăjiturile foarte variate ca sorturi şi… mari (optzeciştii ştiu). Sucurile fosforescente de toate culorile, cu eroica supraproducţie din 1990-91, când oriunde în oraşe şi sate îţi puteai stinge setea estivală la „dozatoare” ori din sticluţe ţinute la gheaţă în albiile de rufe (sucuri acum „naturale”, dar şi „toxice”, la alegere, „branduite” şi cuminţite profitabil la raft în hypermarket-uri). Berea, cu o luxuriantă varietate de etichete româneşti şi străine, pe care nici la Praga, capitala băutorilor de bere, n-o poţi afla (nici pe departe!). Revelaţia centralelor termice (apă caldă şi căldură la discreţie!) şi nesfârşita discuţie, cu accente filosofice, pro şi contra, despre repartitoarele de căldură. Hainele – „ştiu, voi, românii sunteţi nebuni după haine”, îmi spune o irlandeză; şi, invers, criticile unor compatrioate peste hotare, uimite de „stilul neîngrijit”, „îngălat” al „franţuzoaicelor” (tocmai al „franţuzoaicelor”!) şi nereceptive la casual-ul şi nonşalanţa galice (mai ales că la noi şi casual-ul este „îngrijit”, studiat). Numărul frapant al automobilelor „de marcă” şi „de lux” cu care îţi uimeşti prietenii americani pe drumul de la aeroportul Otopeni la Piaţa Unirii (unii concluzionând că aici se spală mulţi bani) şi şoaptele unor francezi privind limuzinele din curtea unui han (sunt mafioţi?). Ziarele, apărând/ dispărând în ritm de câteva pe zi în primele luni după ’89, unele cu tiraje mitologice. Explozia posturilor de radio şi televiziune, uimitoare pentru englezul Ian Tilling care se află în misiune umanitară la Bucureşti în anii ’90 şi constată că la ProTV poate vedea filme care încă n-au avut premiera acasă. Notabile în primul rând prin număr: 633 de posturi de radio şi 750 de posturi de televiziune cu emisie terestră şi prin satelit şi 3.727 de reţele de distribuţie prin cablu – în 2012: un loc pe podium în Europa Centrală şi de Est; 7 televiziuni de ştiri cu acoperire naţională – în 2013: România e pe primul loc în Uniunea Europeană şi pe al doilea în Europa. Remarcabilă e televiziunea în viaţa românului de azi şi prin consum: 6 ore şi 16 minute zilnic, în medie, în 2010, dublu faţă de media de 3 ore şi 12 minute pe glob; şi 5 ore şi 30 de minute zilnic, în medie, în 2013, media europeană fiind de 3 ore şi 55 de minute: încă o dată românul e primul în Europa. O cale lungă, de la agonie spre extaz, de la (probabil) ultimul loc asigurat de cele două ore de program impus de prin 1984!

No Result