Expunerea Simonettei Diena se concentrează în jurul unei tulburări a comportamentului alimentar extrem de violentă în manifestarea sa, realitate care antrenează dificultăți specifice în tratamentul analitic al acestor pacienți. Problematica bulimiei este cu atât mai dificil de gestionat cu cât sănătatea și viața persoanelor afectate se află într-un risc permanent. Trebuie spus că persoanele obeze au o speranță de viață de 5 până la 20 de ori mai mică decât persoanele cu o greutate normală. Această tulburare se declanșează, de obicei, la vârstă adultă, având o frecvență crescută mai ales în rândul femeilor.
Ideile expuse de Diena converg către un punct de gândire și interpretare a bulimiei. Accentul este pus pe două particularități ale pacienților bulimici în comparație cu alți pacienți. Prima dintre ele se referă la faptul că în cazul celor care suferă de această tulburare de alimentație pare că emoțiile neexprimate sunt puse sub tăcere sub forma ingerării unei cantități semnificative de alimente. Prin comportamentul pe care îl au aceste persoane, de a înfuleca hrana și de a voma, ele își reprezintă prin intermediul corpului și al organismului o dramă pe care mintea nu este capabilă să o redea. A doua caracteristică a tulburării de alimentație se referă la lucrul cu acești pacienți în care, ca analist,
este necesar să suporți echilibrul precar continuu dintre iluzie și deziluzie față de obiectul analitic, care reflectă fidel oscilațiile continue între obiectele investite și supraestimate, urmate de deziluziile catastrofale din realitatea externă.
Nevoia imperioasă de ingerare a alimentelor prezentă în bulimie crează o depedență similiară cu cea a consumului de droguri. Hrana este un drog și constituie un mijloc de a controla emoțiile foarte dureroase, emoțiile de negândit. Astfel, corpul obezului devine un fel de închisoare goală care blochează accesul sinelui și al celorlalți. Aceasta este o închisoare narcisică lipsită de semnificații și sens.
Simonetta Diena trimite la conceptul de microtraumă cumulativa pentru a ilustra rănile narcisice repetate și prelungite ale pacienților bulimici. Mi-a atras atenția remarca lui Masul Kahn vizavi de conceptul de traumă colectivă. El găsește că trauma cumulativă este rezultatul abuzurilor în rolul mamei ca scut de protecție în dezvoltarea copilului. Acestea se cumulează și prin această cumulare lasă amprenta traumatică asupra dezvoltării copilului.
Corpul bulimicilor devine astfel un fel de tub gol în care alimentele sunt depozitate. El reprezintă voința de anihilare a minții sub presiunea microtraumelor cumulative.
