Hypatia din Alexandria

Hypatia din Alexandria

În al patrulea secol înainte de Cristos, Hipparchia, fiica unei familii greceşti bogate, se îndrăgosteşte de bătrânul filosof Crates. El încearcă să o descurajeze, arătându-i întreaga sa avuţie: punga goală şi corpul diform. Ea insistă, el cedează şi păcătuieşte cu ea în public. Hipparchia va duce apoi viaţa filosofilor cinici, iar celor care îşi vor bate joc de ea, de libertatea moravurilor sale şi de impietatea sa, le va răspunde că preferă să îşi dedice timpul studiului mai degrabă decât să şi-l piardă cu ţesutul.

În al patrulea secol după Cristos, o altă femeie, Hypatia din Alexandria, instruită în filosofia neoplatoniciana si in astronomie, va fi lapidată de creştini. În Agora Alejandro Amenabar povesteşte despre cucerirea Alexandriei de către creştini, dorinţa lor de răzbunare, ura lor pentru cunoaştere, resentimentul lor faţă de o societate rafinată.

Până acum, primii creştini erau reprezentaţi ca victime. Credinţa în Iisus îi făcea martiri. Crucificaţi, despuiaţi, exilaţi, devoraţi de lei, storceau lacrimi spectatorilor uimiţi de atât curaj. Prefigurau o religie a iubirii.

Ce minciună! Ce înşelătorie! Dacă i-au convertit pe păgâni şi pe politeişti, au făcut-o prin sabie şi propagandă. Ei, discipolii lui Iisus, sunt aceia care au incendiat Biblioteca din Alexandria. Miliţiile lor armate – parabolani – sunt cele care au răspândit teroarea în Egipt, obligând femeile să poarte văl şi spiritele libere să fugă.

Văzând filmul lui Amenabar cum ai putea să nu te gândeşti la o altă societate decadentă – a noastră – ameninţată de Islam? Talibanii sunt parabolanii zilelor noastre şi, cum spunea prietenul meu Cioran, musulmanii nu vor fi mulţumiţi până când Notre-Dame de Paris nu va deveni moschee.

Personajul Hypatia din Alexandria – încarnat de Rachel Weisz – reprezintă ultima formă de rezistenţă înaintea fanatismului. Raţiunea îi porunceşte să se îndoiască: se va îndoi. Raţiunea îi porunceşte să fie egala bărbaţilor: va rămâne printre ei fără cea mai mică ruşine, căci, precum scria Socrate Scolasticul, graţie iscusinţei sale superioare, ei erau cei potopiţi de ruşine şi de teamă în faţa ei.

Când unul dintre pretendenţii săi îi va declara amor, ea îi va arunca în public un prosop pătat cu sângele regulilor sale. Ce nebunie să idealizezi o femeie, gândea ea. Martoră a incendiului Bibliotecii din Alexandria, ea va profeţi: „Dacă nu faceţi nimic, toate acestea se vor întâmpla mereu şi mereu.” Iar în timp ce pegra creştină se ridica împotriva elitelor, ea îşi continua studiile despre mişcarea pământului în sistemul solar. I-ar fi plăcut acest catren al lui Leopardi:

Doar pentru tine însuţi, înalţă-ţi duhul către cer.
Ce valorează oare viaţa noastră? Doar dispreţ.
Ferice este atunci când e pândită de primejdii.
De ea, ea însăşi a uitat.