Poporul lui Creanga si al lui Cosbuc
Spre deosebire de popoarele nordice la care, in genere, limitele sunt clare, nedifuze si neechivoce, poporul nostru are lipsa de limite, sau are limite laxe, relaxate, difuze. Suntem poporul lui Creanga. Exista inca familii in care copiii dorm cu cate un parinte in pat pana la 15 ani si asta ni se pare firesc. Suntem simbiotici, puternic emotionali. Fireste ca exista mai multe Romanii si mentalitati in aceste Romanii. Daca privim constructia caselor din diferite zone ale tarii putem observa usor tipul de limite.
Insa in genere pentru noi limitele si regulile clare sunt percepute ca lipsa de afectiune, nu ca o forma de a ne castiga autonomia si de a ne individualiza. „La gramada” pentru noi inseamna iubire, intimitate. Ne asemanam poate cel mai mult cu italienii. Nici ei nu par a fi mai autonomi.
Paradoxal, romanii sunt compulsiv legati de glie (Noi vrem pamant). Haotici in comunicare, rigizi cand se aduce in discutie problematica pamantului.
Poate ca aceasta lipsa de limite generala, care creeaza o aparenta intimitate, ne-a salvat in perioada comunista, cand regulile si limitele impuse erau rigide, toxice, abuzive. Romanul e „descurcaret”, adica flexibil. Lipsa de limite insa ne costa pe termen mediu si lung.
Noi vrem pamant
de George Cosbuc
(in Fire de tort, 1896)
Flamand si goi, far-adapost,
Mi-ai pus pe umeri cat ai vrut,
Si m-ai scuipat si m-ai batut
Si cane eu ti-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vant,
De ai cu iadul legamant
Sa-ti fim toti cani, loveste-n noi!
Rabdam poveri, rabdam nevoi
Si ham de cai, si jug de boi;
Dar vrem pamant!
O coaja de malai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci,
Baietii tu-n razboi ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Injuri ca-avem noi drag si sfant;
Nici mila n-ai, nici crezamant!
Flamanzi copiii-n drum ne mor
Si ne sfarsim de mila lor
Dar toate le-am trai usor
De-ar fi pamant!
De-avem un cimitir in sat,
Ni-l faceti lan, noi boi in jug,
Si-n urma lacomului plug
Ies oase, si-i pacat!
Sunt oase dintr-al nostru os;
Dar ce va pasa! Voi ne-ati scos
Din case goi, in ger si-n vant,
Ne-ati scos si mortii din mormant;
O, pentru morti si-al lor prinos
Noi vrem pamant!
Si-am vrea si noi, si noi sa stim
Ca ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Ca nu-si vor, bate-ai vostri joc
De noi, daca murim.
Orfani si cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea sa planga pe-un mormant,
Ei n-or sti-n care sunt zacem,
Caci nici pentr-un mormant n-avem
Pamant – si noi crestini suntem!
Si vrem pamant!
N-avem nici vreme de-nchinat,
Caci vremea ni-e in mani la voi;
Avem un suflet inca-n noi
Si parca l-ati uitat!
Ati pus cu totii juramant
Sa n-avem drepturi si cuvant;
Batai si chinuri, cand tipam,
Obezi si lant, cand ne miscam,
Si plumb, cand istoviti strigam
Ca vrem pamant!
Voi ce-aveti ingropat aici?
Voi grau? Dar noi stramosi si tati,
Noi mame, si surori si frati!
In laturi, venetici!
Pamantul nostru-i scump si sfant,
Ca el ni-e leagan si mormant;
Cu sange cald l-am aparat,
Si cate ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am varsat
Noi vrem pamant!
N-avem puteri si chip de-acum
Sa mai traim cersind mereu,
Ca prea ne schingiuiesc cum vreu
Stapani luati din drum!
Sa nu dea Dumnezeu cel sfant
Sa vrem noi sange, nu pamant!
Cand nu vom mai putea rabda,
Cand foamea ne va rascula,
Hristosi sa fiti, nu veti scapa
Nici in mormant!
