Ne purtăm psihismul cu noi pe oriunde mergem și dăm nas în nas cu dilemele noastre mai mult decât ne-am dori.
Cred că înainte de a lucra cu cineva, indiferent dacă specialistul este psihoterapeut sau face parte dintre specialistii care lucrează cu omul, este mai intii nevoie ca acel specialist să lucreze cu sine.
Fiecare dintre noi (chiar dacă suntem pregătiți teoretic într-o formare) avem pete oarbe pe care nu le putem accesa decât în relație cu un psihoterapeut (care ne oglindește).
La ora actuală, teoretic, doar psihoterapeutii sunt obligați, pe lânga orele de formare, să fie clienți la rândul lor, înainte de a începe să lucreze propriu-zis. În rest, orice licențiat în psihologie care îmbrățisează o altă ramură a psihologie nu este obligat să fie client, să treacă printr-un demers de autocunoaștere la un psihoterapeut.
Formarea în majoritatea psihoterapiilor durează peste patru ani, în care obligatoriu cel care doreşte să devină psihoterapeut începe un demers de dezvoltare psihologică / psihoterapie personală. Sunt doar câteva tipuri de psihoterapii de scurtă durată la care cursanţii nu sunt obligaţi în cadrul formării lor să fie ei înşişi clienţi.
În cartea Darul psihoterapiei Yalom vorbește despre beneficiile psihoterapiei de lungă durată pentru specialist și client. Acest lucru poate fi cea mai bună garanţie de autenticitate, a unui psihoterapeut (să se fi aflat în postură de client cel puțin o dată şi mai ales pe tot parcursul vieţii să fie conştient că uneori este nevoie să se reîntoarcă la acest demers). Tocmai pentru că oamenii nu sunt roboţi şi rezonează unii cu alţii, psihoterapeuţii (consilierii) au nevoie de lucru cu sine pe tot parcursul vieţii. De aceea au loc și întruniri între psihoterapeuţi (intervizări şi supervizări).
Yalom consideră că sistemul de sănătate este orientat spre cantitate, nu spre calitate. “Un sistem de sănătate bazat pe principiile economiei de piață impune modificarea radicală a tratamentului psihologic, iar psihoterapia este obligată să se raționalizeze, adică în primul rând să fie necostisitoare și vrând-nevrând, de scurtă durată, superficială și nesubstanțială” (Irvin Yalom, Darul psihoterapiei, Editura Vellant, 2011. p. 8). ”Așa că mă îngrijorează soarta psihoterapiei, faptul ca poate fi alterată de presiunile economice şi sărăcită prin programe de specializare cu o durată radical scurtată. Cu toate acestea, am încrederea că în viitor o serie de terapeuţi provenind din diverse discipline educaţionale (psihologie, consiliere, asistenţă socială, consiliere pastorală, filosofie clinică) va continua să urmeze cu rigurozitate cursuri postuniversitare şi, chiar şi în realitatea economică zdrobitoare, vor găsi pacienţi dornici de creştere personală şi schimbare care vor vrea să se dedice psihoterapiei pe durată nedeterminată.” (ibid., pp. 8-9).
Îmi vine în minte replica unei cercetătoare sociolog, Brené Brown, care într-un discurs de al său, Puterea vulnerabilitatii, vorbea de faptul că dorește să “înteleagă ce e cu rușinea și vulnerabilitatea” la psihoterapie personală să îşi rezolve “vulnerabilitatea” și îi spune psihoterapeutei sale că are nevoie de câteva “strategii”. Ea descrie cu mult umor cum i-a spus psihoterapeutei că vrea să rezolve repede treaba cu vulnerabilitatea, dar fără prostii de genul să vorbească despre părinţi şi copilarie. Spune apoi ca psihoterapeuta a zâmbit şi ea a înţeles atunci că o să fie “greu”. A urmat un an de psihoterapie (care nu e neapărat mult) şi că la sfârşitul psihoterapiei a înţeles că de fapt oamenii puternici sunt oamenii care îşi acceptă vulnerabilitatea şi o lasă să iasă la iveală. E nevoie de mult curaj a vorbi despre noi cu greşelile noastre, cu temerile noastre, cu neîmplinirile noastre. Și atunci nu ar fi oare onest pentru lucrătorii sociali, toți cei care lucrează cu omul să își accepte vulnerabilitatea și să meargă la psihoterapie personală, decât să aibă iluzia că dacă stăpânesc tehnici și metode este de ajuns pentru a fi buni specialisti?
NLP-ul, coachingul (mai ales life coachingul), constelațiile sistemice / familiale, consilierea pentru dezvoltare personală, hipnoza sunt astăzi la modă și promit rezolvarea problemelor aproape peste noapte. Ele își au izvorul în psihoterapie, de unde, de altfel, au preluat metode și tehnici (gestalt terapie, hipnoza ericksoniană, analiză tranzacțională, psihoterapie sistemică de familie etc ) și sunt incluse toate sub pălaria mare de “dezvoltare personală”. Formatorii în coach recunosc psihoterapia ca “mamă” a coachingului:
Coaching-ul, ca şi psihoterapia, este un mod clar un proces psihologic. Ori de câte ori un coach se ocupă de lumea psihologică interioară a clientului, acesta acţionează pe tărâmul psihoterapiei.
De asemenea, autorii concluzionează că un coach care nu are licenţă în domeniul psihologiei are nevoie de supervizare la un specialist în psihologie pentru a lucra coaching. Același aspect l-as semnala pentru toate specializările mai sus menționate, împreună cu psihoterapia personală a specialisților respectivi.
Ca o paranteză, Hellinger, creatorul metodei constelațiilor familiale, s-a format în mai multe tipuri de psihoterapii și a trecut printr-o psihoterapie personală înainte de a concepe metoda. Există o părere preconcepută despre psihoterapeuți – că ar lucra doar cu persoane cu probleme psihologice și psihiatrice. Nimic mai fals. Psihoterapeutul lucreaza implicit și dezvoltare personală cu un client. Nu este neaparat necesar ca persoana să aibă simptome clinice pentru a merge la psihoterapeut.
Metaforic vorbind aceste demersuri (NLP, hipnoză, coaching, constelații familiale, consiliere pentru dezvoltare personală) neintegrate într-o psihoterapie par a fi un fel de “fast psychotherapy”, spre deosebire de psihoterapie care ar fi “slow” (în marea parte a formărilor).
Pare că societatea ne provoacă să ne miscăm într-o viteză, care poate crea o fugă patologică de noi însine. Toată lumea vrea “repede” asa cum un copil de 3 ani bate din picior și își dorește o jucărie “acum” ! Oamenii nu mai tolerează frustrarea benefică. Doresc satisfacerea imediată.
Să zicem că un obiectiv al psihoterapiei unui client ar fi acela de a învăța răbdarea, cu sine și cu alții. Dacă psihoterapeutul (sau specialistul în coach, NLP, consiliere) nu a învățat el însuși răbdarea cu sine din propria psihoterapie, atunci va avea dificultăți în demers.
Nu putem clădi ceva bun pe un pământ cutremurat. Și putem oare garanta că vreunul dintre noi nu ar fi “cutremurat” ? Dacă ne gândim la istoria noastră a romanilor atunci suntem generații întregi cutremurate și traumatizate.
De cele mai multe ori înainte de a face dezvoltare personală şi coaching este nevoie de un demers mai profund. Altfel e ca şi cum am dori să ne cumpărăm perdele noi la ferestre, într-o casă cu pereții dărâmați. Nu putem pune acoperişul, dacă nu avem temelie sau dacă ea e şubredă. Metaforic, psihoterapia înseamnă re-construirea fundaţiei casei, verificarea terenului, asanarea lui, consolidarea, re-construirea stâlpilor de susţinere, a parterului, consilierea ar fi construcţia acoperişului, etajului, coachingul, dezvoltarea personală ar corespunde amenajărilor interioare, designului (textura perdelelor, tipul de mobilă, culorile, tapetul).
Orice schimbare pentru a fi integrată are nevoie de timp. Altfel facem indigestie. Cred că un demers eficient nu este acela care dă pe moment rezultate “spectaculoase”, ci în timp, rezultate durabile.
Orice fel de relaţie (de cuplu, de prietenie, de terapie) se construieşte în timp, nu peste noapte, cu multă răbdare, constanţă, securitate, prezență.
Pe lângă specialiștii care operează pe domeniul psihoterapie (consilierii de dezvoltare personală, specialiștii in NLP, coach-ii, facilitatorii de constelații sistemice/familiale, hipnotizatorii), există si specialiștii care au contact cu oamenii (psihologii, sociologii, filosofii, medicii de medicină alopată și complementară, terapeuții complementari, asistenții medicali, asistenții sociali, cadrele didactice, preoții, mediatorii, managerii, trainerii, oamenii de afaceri, avocații, judecătorii, jurnaliștii, politicienii, îndrumătorii spirituali și mulți alții). Tuturor acestor categorii de specialiști le-ar fi benefic un demers de dezvoltare /psihoterapie personală.
O dată cu psihoterapia, omul devine echilibrat interior și poate accede la planuri mai înalte de conștiință decât în cazul în care n-ar urma o psihoterapie. Psihoterapia induce și creștere spirituală, deseori implicit (ex awareness, mindfulness). Iluminarea implică o anumită atutudine fată de sine, viață și alții care deseori se descoperă și se învață în demersul psihoterapeutic.
Cei care își fac timp pentru a savura ce mănâncă și nu se grăbesc, poate sunt clientii cei mai buni pentru “slow psychotherapy”.
Cristiana Alexandra Levitchi
este psihoterapeut, psiholog clinician, facilitator constelatii. „Sunt om si nimic din ce e omenesc nu-mi este strain” – vorba lui Terentiu a devenit motto-ul sau.
Foto: http://mental.healthguru.com/video/treating-depression-with-psychotherapy
Procesul de dezvoltare personala este ceva optional, deoarece impunerea lui ca obligatie nu functioneaza nici macar la psihologii cu vechime! E vorba de ACCES, nu oricine are curajul, deschiderea si potentialul de a-si accesa lumea interioara, de a-si rezolva traumele din copilarie, de a-si infrunta realitatea. Este o optiune personala pentru un specialist sa parcurga acest PROCES. Orice incercare de a impune ca obligatie intrarea intr-un proces se va termina cu inca un teanc de diplome, destinat sa consfinteasca doar NUMARUL DE ORE. Iar daca psihologii acreditati dau rateuri, ce sa zic de restul specialistilor?
Curat rateuri, dar despre astea nu se vorbește niciodată, de unde și senzația de șarlatanie ce însoțește orice formă de prozelitism, indiferent de obiect și scop. "Metaforic, psihoterapia înseamnă reconstrucție, asanare, consolidare, iluminare", bla, bla… Mărturisesc că nu- nțeleg pledoaria asta furibundă din ultimul timp pentru ceva ce nu oferă de fapt nicio garanție. Că dac-ar fi atât de bună n-ar mai avea nevoie de nicio introducere. Un cuvânt cred însă că poate fi reținut, dar din păcate acela este "metaforic"!