Un tanar dependent de selfie a incercat sa se sinucida pentru ca nu a reusit sa-si faca poza perfecta
Acesta este, pe scurt, povestea unui adolescent în vârstă de 19 ani din Marea Britanie. Până la tentativa de suicid, băiatul petrecea aproximativ 10 ore pe zi făcându-şi poze cu telefonul mobil. Renunţase la şcoală şi nu mai ieşise din casă de 6 luni în încercarea de a face un selfie perfect. Într-o zi, după ce îşi făcuse nu mai puţin de 200 de fotografii cu iPhone-ul personal, a realizat că încercările sale de a se găsi perfect în imaginile capturate eşuaseră. Această conştientizare mult prea brutală pentru narcisismul deja fragil al tânărului l-a făcut să nu-şi mai dorească să trăiască. A încercat să-şi curme viaţa luând pastile când a fost găsit de mama sa, dus la spital şi salvat. În prezent, Danny a reuşit, cu ajutor terapeutic, să ţină sub control dependenţa sa de selfie.
Cadrul de mai sus este desprins dintr-un întreg film ce cuprinde poveşti asemănătoare. Este vorba despre flagelul care şi-a întins mrejele asupra adolescenţilor şi tinerilor cu conturi în reţelele de socializare: flagelul selfie-ului. Fotografii cu propriul chip făcute în casă, în parc, la bibliotecă, la şcoală, la baie, oriunde şi oricând. Apoi postate pe contul propriul în reţeaua de socializare la ora optimă pentru a colecta cât mai multe like-uri şi comentarii. Comentarii de cele mai multe ori superficiale, cu un “zâmbet” sau “pupic” şi cu zvâcniri de apreciere pentru chipul din fotografie. Suficient cât să mângâie, pentru scurt timp, narcisismul fragil al un adolescent care caută să se găsească şi să se afirme pe sine. Un bebeluş care se caută pe sine în ochii mamei sale care îl priveşte cu atenţie şi cu tandreţe. Putem afirma că acesta este paradisul pierdut sau dorit pe care tinerii îl caută în selfie-urile pe care şi le fac într-un mod compulsiv. Nu îl vor mai regăsi, unii, alţii nu îl vor afla niciodată. Lipsa acestei satisfaceri poate duce la un eşec, eşecul primatului pusliunilor de viaţă asupra pulsiunii de moarte.
Ecranul dispozitivului care captează propria imagine este o suprafaţă lucie, goală, moartă, incapabilă să prelucreze imaginea pe care o primeşte şi să o redea într-un mod în care să ajute la o construcţie sănătoasă a imaginii de sine. Ecranul dispozitivului care captează selfie-ul este asemenea mamei moarte, aşa cum o definea Green. Imagine perfectă nu există. Tragedia survine însă atunci când cel care fotografiază, care este acelaşi cu cel fotografiat, nu găseşte nici măcar o imagine suficient de bună.
Rezultatul? Tulburări din sfera adicţiilor, a obsesiilor şi compulsiilor, dismorfofobie etc. Suferinţe psihice cu urme adânci. Mult mai adânci decât urmele efemere lăsate de un selfie înghiţit de cavitatea hulpavă a reţelei de socializare.
Sursa: www.mirror.co.uk
