Revenind la Imre Kertész. Să îi deschidem carnetele la întâmplare. Legătura se face imediat.
Primul exemplu: „Nu putem trece de la un suflet la altul: intrăm prin efracţie şi fugim. Să fim fericiţi dacă din teamă sau vanitate nu devenim asasini.”
Al doilea exemplu: „niciodată nu voi putea fi tatăl unei alte fiinţe umane.”
Al treilea exemplu: „Într-o zi, când viaţa îmi va deveni insuportabilă, va fi necesar să îmi doresc să mor. Iată ironia supremă a destinului uman, înşelătoria totală.”
M-a încercat acelaşi sentiment de complicitate afectuoasă ca atunci când, adolescent fiind, l-am descoperit pe Cioran, Cioran pentru care Kertész garantează prin chiar propria existenţă. Orice comentariu critic ar fi de prisos. Ajunge mărturia fiecăruia, pentru care merită puţină gratitudine – de care de altfel lor puţin le pasă. E de la sine înţeles că nici un francez nu ar putea să scrie ori măcar să gândească ceea ce Cioran sau Kertész ne bombardează cu o asemenea strălucire (chiar dacă ei îşi recunosc propriile datorii faţă de moraliştii secolului al şaptesprezecelea şi Chamfort).
Amandoi au citit Sex si caracter de Otto Weininger…
Amândoi au citit Sex şi caracter de Otto Weininger. Magia extremei pe care o degajă această sumă filosofică îl exalta pe Cioran. Şi îl irită pe Kertész. Această brutală ură de sine, această grabă de a ajunge înaintea toporului călăului… „prostii criminale”, scrie Kertész, care adaugă: „Din acest punct de vedere, teribilele flăcări ale Aschwitzului au curăţat atmosfera, ca să spunem aşa.” Desigur. Dar el uită să spună că Weininger nu avea decât douăzeci de ani când scria aceste „prostii criminale” şi că a plătit cu viaţa, trăgându-şi un glonte în inimă la douăzeci şi trei de ani.
Nu ştiam nimic despre Weininger atunci când, la aceeaşi vârstă, a trebuit să îl prefaţez. M-a marcat pentru multă vreme. Deoarece chiar şi antisemitismul său mă revolta, nu mi-am putut înfrâna ideea că mă aflu înaintea unui geniu. Un geniu al răului, bineînţeles. Dar acestea sunt cele mai interesante. Lu Xun l-a tradus în chineză, iar Bela Grunberger mi-a confirmat că Sex şi caracter a bulversat mai mulţi intelectuali unguri. Tinere fete s-ar fi sinucis după ce l-au citit. Jacques Le Rider i-a consacrat prima sa carte, Cazul Otto Weininger. Şi îmi amintesc că am văzut la teatru, în compania Lindei Lê, piesa Ultima noapte a lui Otto Weininger a dramaturgului israelian Joshua Sobol. Otto Weininger bântuie conştiinţa evreilor, ori conştiinţa, mai pe scurt.
„Prostii criminale”: găsesc formula lui Kertész un pic cam sumară. Ce citim de sub pana lui Weininger nu sunt prostii, ci un delir paranoic perfect construit, delir pe care nu a reuşit să şi-l extirpe decât autosuprimându-se.
