Oamenii fără adăpost constituie o categorie-simptom a societăţii. Îi vedem dormind pe străzi, pe bănci în parcuri sau la picioarele vreunui pod. Ne-am obişnuit cu ei şi rareori ne gândim la suferinţa acestor oameni sau la istoria lor personală. Îi evităm, sau dacă nu-i putem evita încercăm să negăm prezenţa lor nu foarte confortabilă. Uneori le mai întindem câte-o bucată de pâine chiar dacă nu ne-o cer. Ne revoltă prezenţa lor şi ne stârnesc milă în acelaşi timp.
Dincolo de ceea ce gândeşte omul obişnuit în interacţiunea lui cu cineva fără adăpost există o atitudine a întregii societăţi asupra oamenilor străzii. Despre această atitudine vorbeşte arhitectura defensivă, adică un fel special de a construi pentru a-i hărţui şi a-i exclude pe oamenii străzii. Dacă ei devin tot mai puţin vizibili nu este pentru că au găsit un adăpost într-un centru social, ci pentru că, într-un fel, spaţiul public le-a fost interzis. Ceea ce pentru ei constituia un adăpost în care se puteau odihni a devenit un spaţiu ostil: ghimpi metalici plantaţi pe anumite porţiuni de străzi care le ofereau un culcuş, ţepuşe metalice la un picior de pod, spaţii transformate în capcane periculoase.
 |
| Arhitectura defensiva in Londra |
Aceasta este arhitectura ostilă: un mijloc prin care se doreşte negarea unei părţi din realitatea socială. Trăiască democraţia? Şi drepturile omului? Ale oricărei fiinţe umane? Trăiască!
 |
| Londra |
 |
| Londra |
Artistul Nils Norman a documentat fenomenul arhitecturii defensive într-un proiect fotografic amplu. Vedeţi câteva exemple aici.
 Alexa Pleşcaneste psiholog. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
