Arhitectura defensiva, o amenintare pentru oamenii strazii

Felul în care arată spaţiul public reflectă comportamentul unei societăţi la un moment dat. Spaţiul public este un fel de oglindă care scoate la iveală lucruri plăcute ochiului, dar şi lucruri mai puţin plăcute sau mai puţin dorite. Acest spaţiu este unul care înghite oameni de toate felurile, de condiţii sociale diferite având personalităţi distincte. El facilitează întâlnirea cu oamenii şi între oameni. Este un bun comun şi o responsabilitate comună.

Oamenii fără adăpost constituie o categorie-simptom a societăţii. Îi vedem dormind pe străzi, pe bănci în parcuri sau la picioarele vreunui pod. Ne-am obişnuit cu ei şi rareori ne gândim la suferinţa acestor oameni sau la istoria lor personală. Îi evităm, sau dacă nu-i putem evita încercăm să negăm prezenţa lor nu foarte confortabilă. Uneori le mai întindem câte-o bucată de pâine chiar dacă nu ne-o cer. Ne revoltă prezenţa lor şi ne stârnesc milă în acelaşi timp.

Dincolo de ceea ce gândeşte omul obişnuit în interacţiunea lui cu cineva fără adăpost există o atitudine a întregii societăţi asupra oamenilor străzii. Despre această atitudine vorbeşte arhitectura defensivă, adică un fel special de a construi pentru a-i hărţui şi a-i exclude pe oamenii străzii. Dacă ei devin tot mai puţin vizibili nu este pentru că au găsit un adăpost într-un centru social, ci pentru că, într-un fel, spaţiul public le-a fost interzis. Ceea ce pentru ei constituia un adăpost în care se puteau odihni a devenit un spaţiu ostil: ghimpi metalici plantaţi pe anumite porţiuni de străzi care le ofereau un culcuş, ţepuşe metalice la un picior de pod, spaţii transformate în capcane periculoase.

Arhitectura defensiva in Londra

Aceasta este arhitectura ostilă: un mijloc prin care se doreşte negarea unei părţi din realitatea socială. Trăiască democraţia? Şi drepturile omului? Ale oricărei fiinţe umane? Trăiască!