M. C., indignându-se în Le Monde: Cum să nu vezi morala abominabilă propusă de Dexter, în răspăr cu statul de drept şi filosofia morală, aşa cum au fost definite de la Beccaria încoace? Dexter îşi agaţă victimele goale şi legate în celofan ca pe nişte bucăţi de carne, le taie spre a le colecta sângele, le face să-şi mărturisească presupusele crime mergând până la a le tortura fizic, după care le execută. Dexter pare un vademecum al antiaboliţionismului.
Dacă justiţia nu îşi poate face treaba, Dexter e la post: profită de funcţia sa, cunoaşte oameni, îi răpeşte, îi torturează şi ştie doar o pedeapsă, moartea. Acest serial ar putea fi un antidot fantasmatic la violenţa răzbunătoare, dar nu există nici un indiciu care să ne permită să vedem lucrurile în acest fel. Dexter nu cunoaşte nici eroarea, nici recursul.
Nicolas Dufour în Le Temps: Dexter ascultă de „codul lui Harry”, de regulile stabilite de tatăl său adoptiv, cel care a decelat pulsiunile morbide ale puştiului. În spatele artificiilor de suspans stă o mică istorie a violenţei americane, ce poate fi citită în filigran în acest thriller. Transmiterea agresivităţii, lenta sa justificare, aproape instituţionalizarea ei.
Dexter, care se simte „gol” în interior, mereu preocupat să aibă un aer „normal”, e o maşină programată ca atare. Cu asentimentul tutorelui, al tatălui. Americii şocate şi Europei provocate foiletonul le oferă misterul colectiv al violenţei, sursa acesteia, genealogia ei.
Las în grija prietenului Frédéric Schiffter, al cărui blog e un adevărat regal, dacă nu să concluzioneze, cel puţin să distingă între cele două tabere. La treabă, prietene Frédéric…
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
