O altă formă de salvare o reprezintă evadarea în trecut. Trecutul nu este neapărat întoarcerea în timp, ci mai curând regăsirea unei stări securizante. Există un trecut nenumit şi un trecut numit. Trecutul fără nume este timpul care a rămas în urmă: „înaintez cu faţa înapoi e / viitorul meu din trecut multe / borne ruginite pe bordurile anilor unele/ apar în ceaţă / (…) / privesc viaţa mea ca într-o vitrină / (…) / viaţa / e o mare eroare / moartea singura întâmplare adevărată“ (singura întâmplare adevărată). O expresie compactă a trecutului numit este copilăria: „din strânsoarea minţii ţup/ în copacul copilăriei / (…) / o perpetuă întoarcere / drumul bătătorit de propriile umbre / (…) / gândul străbate locurile de joacă / nimeni nu-ţi poate fura / avuţiile copilăriei ascunse“ (în sipetul cu cheiţă de aur). O formă de anterior, de trecut nenumit, este ieşirea din înţelegere, din luciditate: sufletul a „trecut dincolo de înţelegere / (…) / la nivel cerebral trebuie să / înveţi să mergi fără picioare şi să pipăi fără mâini“ (la nivel cerebral). Oboseala reduce capacitatea de înţelegere şi îngustează orizontul cerebral; deci, în acest mod, ne mai înaintând spre viitor, rămâi astfel mai aproape de trecut: „oboseala cuminte îl aşază / (…) / pe o creangă de om obosit“ (muguri întârziaţi); „sufletul se aşază pe o bancă obosit“ (plecare).
Fragment din articolul “Toma Grigorie: Un salut, pe aici şi pe dincolo” de Ştefan Vlăduţescu, cronică la volumul de poezii Cum pot lăsa poezia să-mi spună adio de Toma Grigorie, apărută în revista Cultura nr. 506 / 5 martie 2015
