Titlul cărţii lui Jean-François Sabourin, Besoin de Japon, este cel care m-a incitat să o cumpăr, întrucât, bizar, şi eu, la rândul meu, simt această „nevoie de Japonia”, şi nu doar, trebuie să precizez aceasta, nevoia de japoneze.
Japonia este singura ţară pentru care simt o atracţie aproape senzuală. Seară de seară, de-a lungul anilor, am vizionat cu încântare câte un film japonez fără subtitrare, indiferent de calitatea lui. Dacă am văzut cât de cât această ţară, e mai puţin datorită scurtelor mele sejururi, capricioaselor mele metrese, lecturilor, cât datorită acestor kilometri de pelicule pe care i-am parcurs.
Sonoritatea limbii japoneze îmi merge drept la inimă, în vreme ce chineza îmi deranjează timpanele. Ceea ce, altfel, nu m-a împiedicat să divorţez de o tânără japoneză pentru a trăi cu o studentă chinezoaică. Eseul lui Jean-François Sabourin (care vreme de treizeci de ani le-a predat filosofia japonezilor) m-a fermecat. Pentru a descrie sufletul japonez el aminteşte de o comedie care mie mi-a stors lacrimi: Shall we dance, istoria unui angajat fără istorie care se înscrie la un curs de dans pentru a învăţa tango. Un alt film pe care l-aş revedea cu bucurie şi care de asemenea m-a bulversat este Dansatoarea, după romanul lui Mori Ogai. El povesteşte iubirea zădărnicită dintre scriitor, care urmează la Berlin cursul de medicină, şi o dansatoare de music-hall pe care el o va abandona (Elise Weiger, dacă nu mă înşeală memoria). Este Madame Butterfly pe dos.
Jean-François Sabourin citează din scrierile iezuiţilor portughezi care, la sfârşitul secolului al şaisprezecelea, încearcă să îi convertească pe japonezi la creştinism şi îi observă cu o curiozitate amestecată cu perplexitate. Unul dintre ei, Louis Frois, care a trăit peste treizeci şi patru de ani în Japonia (murind la Nagasaki în 1597), publica în 1585 un Tratat despre contradicţia moravurilor europene şi japoneze.
El observa că în Europa claustrarea călugăriţelor este limitativă şi riguroasă, pe când în Japonia mănăstirile de femei servesc ca bordeluri. La noi, adaugă el, sunt propovăduite puritatea sufletului şi castitatea trupului; la bonzi – toată vermina interioară şi abominabilele păcate ale cărnii.
Iată ceea ce, în fine, m-a făcut fericit: „În Europa, uciderea pruncului după naştere e un fapt rar, ce nu se întâmplă practic niciodată. Japonezii le pun piciorul pe gât şi îi ucid aproape pe toţi cei pe care nu cred că îi pot hrăni.”
Roland Jaccard
este scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris.
