The Americans e un serial cu personaje și idei cu greu de gasit în bazinul de televiziune american. Ajuns la a treia serie, serialul spune povestea a doi ilegali, sau spioni infiltrați de KGB în Washington DC ca să obțina informații și saboteze serviciile secrete nord-americane. Se bazează pe o poveste autobiografică a unui agent CIA și își plasează acțiunea între 1982-1983, la începutul revoluției neoliberale a lui Ronald Reagan și Margaret Thatcher.

Mai întâi, serialul spune o poveste greu de găsit altundeva pentru că obligă la un exercițiu de disociere. Povestea din televiziunea americană este cea a eroilor cu care te poți identifica, de tip Rambo sau American Sniper, care luptă pentru tine, care sunt ca tine, care vor același lucru ca tine, capitalism și democrație. Dar eroii din The Americans sunt spioni sovietici care vor o societate mai egală, mai dreaptă și sunt ideologic convinși că se poate realiza. Spectatorul american e obligat să își modifice identificările de bază, să le supună unui mic șoc epistemologic, pentru că trebuie acum să te uiți în oglindă la dușman, să îl vezi ca tine, să simpatizezi, să te enervezi, să-ți uraști dușmanul ca pe propria persoană. Ca atare, serialul este brutal pentru că te face să simți că ceea ce este non-uman, ce este străin ideologic, este deja parte a ceea ce ești tu acum, normal sau american. Virusul comunist este introdus în aparatul de producție.

În doilea rând, serialul face asta plecând de o anumită nostalgie față de trecut, sau de la un proces de re-amintire, de lucru cu memoria care derivă dintr-o fascinație psihanalitică față de posibilitatea de viață mai plină, mai creativă. Deși poate văzut ca un trip nostalgic (un pic ca Fear and Loathing in Las Vegas, care documenta sfîrșitul utopiei contraculturale într-o orgie cu mescalinăcannabisacid), serialul asta lucrează cu memoria noastră viscerală inconștientă. Memoria asta trebuie accesată pentru a a visa un alt vis, ne spune Walter Benjamin, și visul ăsta este visul unei noi societăți, al unor posibilități care au fost terminate de marșul progresisto-capitalist al istoriei. Cum sunt atinse corzile noastre inconștiente, cum sunt aduse în memorie afecte pe care le credeam uitate, senzații pe care am dori poate le reprimam? Cum poate fi tratat trecutul astfel încât el să nu fie înțeles, cât actualizat?

Într-unul dintre episoadele din serial, Philip, care este un super-agent roșu cu reflexele corporale ale lui Bruce Lee și furia rece a unui alt erou anti-comunist favorit, Chuck Norris, trebuie să corupă o minoră. Minora, o tânără abandonată de părinții superocupați, este sedusă de Philip cu Pink Floyd. Tânara nu cunoaște trupa asta care a reprezentat un soi de partid contracultural mobilizat împotriva neoliberalismlui de tip Margaret Thatcher, dar începe să alunece în plasa psihedelică a lui Dark Side of the Moon (cel mai probabil ascultă albumul ăsta, deși am întâlnit o discuție care sugerează că tânara ar asculta The Wall in scena respectiva).

De ce e importantă memoria noastră viscerală, senzorială, a episodului ăsta?

Când eram adolescent și ascultam muzica la casetofon, pentru mine a însemnat foarte mult să mă îndrăgostesc de Pink Floyd și de spațiul furiei, al plăcerii, al extazului produs de ei. Țin minte ca frate-miu asculta tot felul de chestii, și vorbesc aici de anii ’93-’94, cred, cum ar fi Iron Maiden și WASP, dar pentru mine (cu ochii de azi) Pink Floyd sugera că altceva e posibil, mai mult decât show-ul conservator de recuperare a istoriei razboinice britanice (Iron Maiden) ori un soi de entertainment californian facil convertit in specia asta numită heavy metal (WASP). Pink Floyd aducea un anumit sens al depășirii unei lumi pe care o uram pentru îngustimea ei, o speranță că dacă te arunci într-o obsesie muzicală, poți să fii mai liber, mai real. Nu mai târziu cred ca am început să citesc Freud.

De când sunt în Statele Unite, am vorbit cu prieteni născuți aici, din generația celor care aveau 20 ani in 1983, și pentru care Pink Floyd și Dark Side of the Moon avea o rezonanță contraculturală puternică. Pentru ei, a corupe o minoră cu Pink Floyd are ceva din gestul ăsta comunist, de rezistență la o ocupație a imaginarului politic. Scena e puternică pentru că te aduce în zona amintirilor trăite cu violența adolescenței, a unui sens al opoziției care pare bătucit, temperat, moderat de adaptarea la realitatea neoliberală ori a ideilor din zona asta. Memoria afectivă a corupției cu Pink Floyd trimite la posibilitatea unei alte politici, care să se opună ideologiei pieții.

Serialul vrea să recupereze o astfel de memorie, dar cu conștiința că o memorie de tipul ăsta e deja prinsă în ideologia războiului rece. De pildă, spionii ruși din serial au fost direct implicați în mișcarea drepturilor civile, în lupta împotriva apartheidului in Africa de Sud. Dar ei era deja pioni într-o luptă ideologică mai mare, pentru că dorința lor pentru o societete mai egală era deja exploatată și articulată prin programul politic al Uniunii Sovietice.

Divaghez.

Ca să mă întorc la ce poate fi posibil, cum poate fi imaginat The Americans într-o versiune românească?

Dar, mai întâi, de ce ar fi important un astfel de serial? Una din problemele majore ale noului val românesc în cinema este relația cu trecutul, fie el socialist, fie el patriarhalo-rasist (vezi Aferim). QED sau 4,3,2 problematizează relația cu trecutul comunist, dar de multe ori o fac din perspectiva celui născut în “aberantul” socialism. Noul val românesc funcționează cu perspectiva insiderului, a victimei care caută ieșirea din coșmarul sfârșitului anilor ’80, al stagnării și sărăciei. Dar se poate spune altfel istoria socialistă, așa cum The Americans spune istoria anilor Reagan? Cum te poți disocia de trecutul ăsta care își ține ghiarele teribile pe imaginarul politic românesc?

Ar fi necesari doi pași. Unul o istorie spusă de un american „spion” în România, iar al doilea un apel la memoria viscerală, trăită, a istoriei socialiste. Așa cum începutul lui 4,3,2, al peștilor în acvariu și al țigărilor Kent din cămin are puternice rezonanțe afective, se poate face un film care poate să reactiveze memoria noastră afectivă, care nu e reprimată, cât mai degrabă e în așteptarea unui moment ca să fie actualizată, ori să fie prelucrată pentru un alt viitor.

Exista un document care ar putea să fie o sursă de insiprație pentru un serial de tipul ăsta. Cartea pe care antropoloaga Katherine Verdery trebuie să o publice în curând, intitulată amintirile unui spion american în comunism (sau ceva de genul ăsta), poate fi gândită ca un posibil punct de pornire.

Verdery e foarte importantă pentru studiile românești in America de Nord pentru că a scris a carte excelentă despre producția intelectuală de istorie în România socialistă și despre câmpul ocupat de diverși actori culturali (de la Pleșu & prietenii lui până la Eugen Barbu, Vadim Tudor și prietenii lor). Dar ea fost privită multă vreme ca spion american de Securitate, ceea ce pare ușor paradoxal, dat fiind vocația ei stângistă, care cupla Marx, Bourdieu și Foucault în analizele ei.

Memoria ei viscerală, din perspectiva unui antropolog care vrea să facă cercetare în România, poate să constituie începutul unei alte povești, diferite, a României care ne apare acum ca o imensă traumă colectivă.

De pildă, ce însemna să asculți Timpuri Noi la un concert în timpul socialismului? Ce ar fi dacă ne-am imagina un “spion” american, o tânără intelectuală stângistă, cum merge la concert, are legaturi romantice cu diverși ofițeri și oficiali de partid și trăiește o viață intensă în plină economie de subzistență? Ce ar fi să ne imaginăm cum merge să viziteze și să aibă relații cu intelectuali care erau vazuți ca fiind în opoziție cu ideologia regimului? Verdery povestește relația pe care a avut-o cu Niculae Steinhardt, dar povestea este spusă în permanența cu frica celui care este urmărit de Securitate. O anumită paranoie poate fi decupată din analizele lui Verdery, și ea este foarte bună pentru a înțelege cum funcționa un anumit sistem și relațiile umane în interiorul lui. În QED frica asta e, la fel, simțită direct, visceral. Dar, dincolo de asta, cred că se pot vedea alte relații, alte modalități de a simți trecutul, unde plăcerea sau bucuria de a fi cu anumiți oameni nu trebuie eliminată pentru a vedea doar frica. De la un serial care ar putea să identifice relația ambivalentă a oamenilor cu sistemul, și nu doar frica, se poate imagina o narațiune care ar spune altfel povestea “traumelor” socialiste.

Bogdan Popa

este pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. A publicat lucrări despre istoria gândirii politice, feminism, queer theory şi psihanaliză relaţională.

Toate articolele acestui autor

www.cafegradiva.ro