Dupa evenimentele petrecute in Alpi multe ziare au scris despre bolile fizice si psihice de care suferea copilotul Andreas Lubitz. Dincolo de dorinta acestuia de a fi recunoscut cu orice pret, putine persoane au vorbit despre perversitatea si toxicitatea companiilor occidentale. In definitiv, daca mai multi angajati au nevoie de concediu medical pentru diverse afectiuni fizice sau psihice, conducerea companiei ar fi bine sa se intrebe care e contributia ei la aceste boli? Compania este ca o familie. Si familia este un sistem. Cand se intampla ceva cu o veriga a sistemului, asta afecteaza tot sistemul.
Intr-o lume care incurajeaza individualismul si competitia exista mai mult conformism decat credem. Acesti individualisti care vor sa isi faca o „cariera” sunt mai inregimentati decat visatorul care are eticheta de „taietor de frunza la caini” si nu produce aparent nimic social. Pentru cine sa produca? Pentru marile companii. Si sa se simta fericit ca face parte din sistem. Un sistem bolnav care nu admite imbolnavirile, desi le creeaza si le mentine. Despre cum astfel de companii isi devoreaza angajatii puteti citi in multe locuri.
Cazul acesta ma duce de asemeni cu gandul la ce spune Paul Lafargue in 1880 despre „nebunia furibunda a muncii”: „Introduceti munca de fabrica si adio bucurie, sanatate, libertate; adio la tot ceea ce face viata frumoasa si demna de trait”.
Cristiana Alexandra Levitchi
este psihoterapeut, psiholog clinician, facilitator constelatii. “Sunt om si nimic din ce e omenesc nu-mi este strain” – vorba lui Terentiu a devenit motto-ul sau.
Foto: Heavy.com
Foarte faina observatia legata de depresie ca produsa de context si nu neaparat ca "pulsiune individuala." Companiile sunt structuri organizationale care organizeaza un anumit individualism feroce. De aceea, cand o tragedie se intampla, cauza e localizata in psihicul individual. "Asta era depresiv, nu?" O analiza de familie a corporatiei ar pune in pericol insasi structura si normele care definesc activitatea in interior. Cel care striga ajutor, sau cel care cedeaza psihic, e vazut ca exceptie, ca un defect. Dar ce ar fi daca am lua serios strigatul de disperare si l-am vedea ca definind un mediu dezumanizant?
Mi-a placut mult si trimiterea la Lafargue. Dreptul de a fi lenes, de a taia frunza la caini, incepe sa fie din ce in ce mai important in conditiile productivitatii capitaliste.
Multumesc.