Acum 14 ani, cand lucram la spital, inainte de a incepe diversele formari in psihoterapie, am primit o lectie de parenting autentic de la mama unui adolescent internat in spital. Adolescentul era singurul responsabil pentru scoala, fara meditatii, fara sa fie ajutat de mama la teme. Mama lui il crescuse singura. Era o femeie fara studii si avea doua joburi. Ea mi-a relatat ca i-ar fi spus o singura data ceva in acest fel: „E treaba ta sa inveti. Eu nu am cum sa te ajut mai mult. Asta e treaba ta si daca vrei inveti, daca nu, nu”.
Prima oara cand am auzit-o am fost surprinsa. Nu stiam pe atunci multe dintre regulile de parenting si eram obisnuita cu stilul romanesc, incurajat si de scoala, prin care parintele trebuie sa faca temele cu copilul, ca meditatiile sunt firesti, ca este firesc sa ne cicalim copiii si ca asta e o dovada de dragoste. Nu consider ca meditatiile sunt firesti. Cred ca suntem printre putinele tari din Europa care mai mentinem acest sistem. Acest lucru se intampla si pentru faptul ca materia invatata nu este corelata cu realitatile actuale si cu nevoile copiilor de astazi si ca se pune accentul neadmis de mult pe teme „n caiete de scris” in vacanta si in wekeend, in detrimentul studiului, al proiectelor practice (mai ales in sistemul traditional de invatamant). Asta insa e o alta poveste si ar trebui sa vorbim despre „cum se impute pestele de la cap”.
Da, cicaleala este o dovada „de dragoste”. Marile orori se fac tot din iubire, spunea si Bert Hellinger. Nu cicalim un strain de care nu ne pasa, insa o astfel de dovada de iubire nu duce la nimic bun. Exista alte metode prin care un copil poate fi responsabilizat pentru lectii. Desi par greu de aplicat, ele dau roade pe termen mediu si lung. Acest tip de atitudine prin care copilul este responsabilizat pentru teme si nu parintele se responsabilizeaza pentru copil este cea mai de dorit pentru autonomia copilului. Modul nostru simbiotic, fuzional, controlator si de multe ori fara granite clare de a creste copiii nu ii pregateste pentru a face fata vietii.
Majoritatea parintilor romani perpetueaza modelul prin care nu isi traiesc viata lor, ci pe a copiilor. Multi dintre adulti chiar nu se simt impliniti pe anumite paliere ale vietii lor (sau chiar pe toate) si atunci isi impovareaza copilul spunandu-i, direct sau indirect: „macar tu sa ma implinesti”. Copilul invata ca pentru a fi iubit si acceptat trebuie sa aduca acasa cat mai multe note de 10 si diplome. Iata cum creste stima de sine a parintelui.
Competitia extrema si comparatia cu celalalt (romanul isi compara mereu capra lui cu cea a vecinului) exista in tot sistemul nostru social si, atata timp cat sunt valorizate social, ele vor insoti toate aspectele vietii noastre.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Acest parenting, chiar daca se adreseaza parintilor, implicit se adreseaza si adultilor. Parintele, inainte de a avea un copil, detine si alte roluri profesionale, personale. Adultul invata prin parenting despre asumare si diferentiere (fiecare membru din familie stie si face ce are de facut), despre responsabilizare in ceea ce face oricare membru al familiei, despre o cat mai putina fuziune in familie, despre responsabilizare fata de emotiile personale, despre conlucrare, despre a pune „in comun” fiecare dintre noi tot ceea ce are mai bun, despre granite sanatoase si nu in ultimul rand despre stima de sine. Stima de sine se reflecta si in modelele noastre de parentare.
Psihoterapeut bun Bucuresti – cum il gasesti
Astfel de schimbari ale familiei cred ca nu se pot face fara schimbarea generala de mentalitati privind rolurile femeie-barbat in familie si societate. Mai avem de invatat.
Incurajez parintii care doresc sa invete despre parenting sa apeleze si la dezvoltare personala psihologica individuala. A merge la cursuri de parenting inainte de a sonda problematicile din propria viata (si de a ne cunoaste pe noi insine) arata ca si cum am pune caruta inaintea calului.
Cristiana Alexandra Levitchi
este psihoterapeut, psiholog clinician, facilitator constelatii. „Sunt om si nimic din ce e omenesc nu-mi este strain” – vorba lui Terentiu a devenit motto-ul sau.
