Dupa o cina la bistroul din rue des Ciseaux unde ne vedeam cu regularitate, conversatia a luat o intorsatura neasteptata. Incitandu-l sa nu ne dramuiasca timpul, unul dintre convivi ne-a dus sa vedem Misterele Lisabonei – peste patru ore de proiectie – de Raoul Ruiz.
Mi-au revenit in amintire conversatiile pe care le aveam cu Raoul Ruiz despre filosoful pe care el il citea cu pasiune: Maine de Biran. Doar ce am pomenit numele sau, ca vecinul meu, preluand mingea, ne-a servit: “Maine de Biran a pus o singura intrebare pertinenta: de ce sunt eu insumi si nu altcineva? De altfel, sunt eu asa de sigur ca sunt cineva…”. Si a amintit de nuvela lui Borges, Aleph, in care doi teologi sa angajeaza intr-o lupta crancena impotriva ereziei, luandu-se la intrecere. Vor ajunge amandoi pe rug. Abia in viata de apoi vor descoperi ca, pentru Dumnezeu, ei sunt doar unul. Aceasta istorie l-ar fi incantat pe cardinalul John Henry Newman (1801-1890) pe care, in pofida reputatiei sale de teolog, preferam sa-l vedem ca poet si polemist. “Sa faci teologie, scria el, inseamna sa dansezi pe o coarda ridicata la cateva sute de picioare deasupra solului. E dificil sa nu cazi, iar caderea e violenta.” Era retinut fata de orice dogma si nu lua ereziile in serios. Cand anglicanii au atacat in mod public darwinismul, proclamand ca stramosii lor nu aveau vreo legatura cu maimutele, el a raspuns ca ar prefera sa se traga dintr-o maimuta decat dintr-un episcop. Era de parere, altfel, ca pedeapsa cea mai rea pentru un pacatos ar fi sa i se deschida portile raiului.
Cardinalului John Henry Newman nu ii lipsea umorul, avand si eleganta unui gentleman britanic: intelegem de ce a fascinat scriitori precum Lewis Carroll, Chesterton, T. S. Eliot si chiar si pe Julien Green, care vedea in Apologia pro Sua Vita o capodopera, comparabila cu Confesiunile Sfantului Augustin sau cu In cautarea timpului pierdut de Proust. Un necredincios ca Ramon Fernandez a fost interesat, si el, de acest “credincios”, de un “cardinal”, cum va preciza el, ca si cum purpura ar fi o circumstanta agravanta.
Comparat adesea cu ilustrul doctor Samuel Johnson, al carui memorialist a fost James Boswell, John Henry Newman s-a interesat mai putin de pacatele oamenilor, cat de singuratatea lui Dumnezeu. O intuitie i-a mers la inima, intorcandu-se adesea la ea: a existat o vreme cand Dumnezeu era singur si cand nu exista decat el. “Dumnezeu, spunea el, este cu adevarat incomprehensibil. De altfel, el singur este. A trait o eternitate in izolare, fara ca aceasta singuratate sa il oboseasca.” A fi singur o eternitate, iata ceea ce ne depaseste intelegerea. Nu credinta e un mister. Nimic nu e mai enigmatic, mai propice divagatiilor gandirii decat existenta acestui Dumnezeu traind in singuratate.
Pentru cardinalul John Henry Newman teologia e inainte de toate muzica, o muzica interioara ce ne permite sa ne urmam calea, sa fim in timpul nostru, sa traim fara fast sau onoruri. Cum sa nu il urmezi in ceea ce scrie: “Arata-mi stralucirea ta si nu voi mai insemna nimic. Lasa-ma in seama mea si imi voi duce grijile de zi cu zi. Inalta-ma si ma voi stinge. Lasa-ma singur si voi trai.” Numai singuratatea lui Dumnezeu ne garanteaza propria singuratate. Adica, pentru a reveni la Maine de Biran, ne asigura ceea ce face ca noi sa fim noi insine si nu un altul. Si totusi, nu suntem siguri de existenta noastra, nu mai mult decat de existenta lui Dumnezeu. Aceasta indoiala e divina.
Roland Jaccard
este scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris.
Că tot sîntem între oameni cu oarece știință de psihologie.
Este interesant de urmărit ce este în spatele gesturilor noastre. De pildă, al unui text precum cel mai sus.
E acolo, ca mai de jos dintre toate foaie a Verzei, nevoia de siguranță existențială. Pe solul aceleia se brodează – zic eu – rîndurile de mai sus.
Să fii suficient de liniștit pentru – expresia e a lor, a francezilor – 'flâner sur les grands boulevards' ale imaginației…