Fusese crescută într-o familie de condiţie bună. Îi descoperiseră de timpuriu înzestrarea muzicală, o pregăteau, cu profesori de soi, pentru cariera de violonistă, prezisă ca fiind sigură. Totul s-a năruit în 1944. Întreaga familie a fost deportată, ca mai toţi evreii din Ardealul de Nord. Părinţii au pierit arşi în cuptoare. Pe ea, tânără, proaspătă, arătoasă, au cruţat-o, cu scopul de a satisface cheful paznicilor. A fost degradată într-una dintre prostituatele supraveghetorilor nazişti. N-au ucis-o, i-au azvârlit niscaiva hrană, au maltratat-o bătându-şi joc de ea în văzul tuturor. Calvarul a durat luni de zile, până la salvarea de către trupele aliate.
A revenit la Cluj cu sechele grave. Nu le observai imediat. Eu o vedeam frumoasă. Era cu siguranţă drăguţă, cu un neîndoielnic sex-appeal. Statura-i mică se împlinise, îi pria chiar şi puţinul de la cantină sau câte o masă oferită de unchiul ei, şi el supravieţuitor din lagăr, acum aureolat de un trecut militant şi profesor universitar venerat. Fetei îi trădau calvarul îndurat semnele degerăturilor din iarna anului 1944 spre 1945, degetele înroşite ale mâinilor. Asta a şi cauzat lovitura de graţie primită. Cunoscuţii îi aranjaseră o audiţie la George Enescu, al cărui verdict, învăluit în fraze consolatoare, suna implacabil: cu asemenea degete deformate să-şi ia gândul de la cariera de violonistă profesionistă, mulţumindu-se cu a cânta pentru satisfacţia personală. Drept urmare, a încetat să mai exerseze, şi-a lăsat vioara ferecată în cutie, limitându-se doar la frecventarea concertelor şi descifrarea, în intimitate, a unor partituri, cărora le fredona linia melodică. Renunţarea silnică la meseria dorită a chinuit-o îndelung.
Şi a mai chinuit-o ambivalenţa erotică cu care revenise din lagăr. Folosirea ei ca unealtă a plăcerii călăilor a interiorizat-o în două feluri opuse: dorea şi detesta, în acelaşi timp, actul sexual. Îl tot reînnoia cu parteneri succesivi; şi se biciuia pentru cedare. Erotismul îi apărea ca fiind păcatul suprem – de a cărui ispită nu reuşea nicicum să se elibereze.
Trăia această permanentă tragedie îndoită: visul nutrit de împlinire profesională se năruise, iar dorinţa trupească mereu înnoită o resimţea ca terifiantă. Era persecutată de ambele urmări ale detenţiei pe marginea abisului. Se trezea noaptea ţipând, în sudori reci. Coşmarurile o urmăreau şi în timpul zilei. Ginecologul consultat o sfătuise să aibă copii, numai prin ei va scăpa de tarele corporale şi psihice. Diagnosticul a fost corect, după cum se va dovedi peste ani.
[…]
După mulţi ani am revăzut-o fugitiv o singură dată; i-am aflat însă traseul de viaţă din surse indirecte, mai ales de la mama, care a continuat s-o întâlnească. A abandonat facultatea. A lucrat ca desenator tehnic. S-a măritat. A născut doi copii. Li s-a dedicat lor şi soţului cu întreg devotamentul compensator de care era capabilă. Nu numai că n-o mai interesau alţi bărbaţi, dar judeca aspru orice femeie care îşi schimba iubiţii. Sexul îl reducea la neplăcerea obligatorie de a procrea. Era preţul achitat pentru cele îndurate în lagăr. Cine ştie dacă, parcurgând infernul, nu e preferabil să-ţi tai de bunăvoie aripile, să alegi normalitatea chiar cu platitudinea asumată.
