Tobie Nathan ne spune ce inseamna „a fi mancat” si cum a venit la putere zeul Prozac

Jimmy P., un film de Arnaud Desplechin, cu Mathieu Amalric in rolul lui Georges Devereux si Benicio del Toro in rolul indianului Jimmy Picard

Tobie Nathan despre etnopsihiatrie

Daca expunerea de la Bucuresti, din seara zilei de 5 mai, a inceput cu o spirituala evocare a personalitatii maestrului sau Georges Devereux (Lugoj fiind de altfel scopul concentric al vizitei sale in Romania), Tobie Nathan a continuat, in intampinarea curiozitatii noastre, a tuturor, cu o mica introducere despre metoda sa clinica.

Citeste despre evocarea personalitatii lui Georges Devereux de catre Tobie Nathan

Si l-a ales pe Jimmy P. pentru a ne deschide usa cabinetului sau etnopsihiatric: filmul din 2013 al lui Arnaud Desplechin, cu Mathieu Amalric in rolul lui Georges Devereux si Benicio del Toro in rolul indianului Jimmy Picard, un film despre care Tobie Nathan e de parere ca reda foarte indeaproape esenta sedintelor de etnopsihiatrie (si, dupa impresia mea, singurul film – dintre cele pe care le-am vazut – care reuseste sa ofere o imagine inspirata si corecta despre ceea ce se intampla intr-o psihanaliza, chiar daca setting-ul este aici cu totul neobisnuit – recomand deci filmul oricui doreste sa isi faca o idee cinematografica despre psihanaliza). Jimmy Picard este un indian de prerie, veteran al celui de Al Doilea Razboi Mondial, invalidat de o nevroza traumatica (cu termenul lui Freud, care o mai identifica si ca nevroza de razboi, Kriegneurose; cunoscuta si ca shell shock la soldatii Marelui Razboi, iar din 1980, conform DSM, ca tulburare de stress posttraumatic, faimoasa PTSD). Prima consultatie acordata de Georges Devereux lui Jimmy Picard, pe cand se afla la Clinica Menninger din Topeka, Kansas, reprezinta pentru Tobie Nathan modelul insusi al etnopsihiatriei. Momentul-cheie il constituie intrebarea, de interviu clinic, a lui Devereux: Cum va numiti? Si raspunsul: Jimmy Picard. Da, dar care este numele dv. adevarat? insista Devereux, aratandu-i astfel pacientului ca e constient de faptul ca are o identitate ascunsa, mai profunda, cea etnica. Iar Jimmy ii spune numele sau de indian Mohave. Dar ce inseamna? insista psihanalistul – un psihanalist, iata, avizat in lucrul cu pacienti provenind dintr-alte culturi. Cel-despre-care-se-va-vorbi-multa-vreme, se dezvaluie Jimmy P., unui Devereux care stie cum i s-a ales acest nume. Starea de aducere pe lume a unui copil modifica, chiar prin sine, starea lumii si ansamblul evenimentelor care se produc in timpul sarcinii si al nasterii, toate aceste semne fiind supuse unei lecturi sui generis spre a se alege numele nou-nascutului amerindian. Este si cazul amerindianului nostru, acum pacient. Dincolo de formarea necesarei aliante terapeutice, Georges Devereux ii transmite astfel: Ma interesezi tu, dar in acelasi timp esti legat cu atatea legaturi de lume, incat asta e de asemenea important pentru mine.

Cartea lui Georges Devereux in care descrie analiza cu Jimmy Picard, Reality and Dream: Psychotherapy of a Plains Indian (1951), a reprezentat o turnanta pentru Tobie Nathan. Vorbim despre o carte masiva, de circa 600 de pagini, in primele 300 de pagini Devereux explicand de ce acest demers (caci simte nevoia sa se justifice, in aceasta vreme candidand pentru a intra la Société Psychanalytique de Paris, desi, pe de alta parte, expune cazul unui indian de prerie, explicand la tot pasul diferentele de abordare a unui pacient din alta cultura si, implicit, o metoda noua: sarcina de-a dreptul imposibila, sarcina unui eretic). In urmatoarele 300 de pagini Georges Devereux descrie, una cate una, cu o uimitoare acribie, cele 83 de sedinte ale analizei cu Jimmy Picard. Tobie Nathan va extrage de aici un model, pe care il va aplica apoi in sute de cazuri: arabi din Maghreb, africani din vestul Africii, ca si portughezi, chinezi, afgani… Pastrand aceasta convingere, daca nu cumva crez: Conteaza cine esti si cum esti ca individ in raport cu atasamentele tale: cu familia, cu divinitatile, cu locurile tale, cu gandirea oamenilor din acele locuri. Toti oamenii au o familie, un Dumnezeu, un spatiu propriu. Toti au atasamente. Or, atasamentele, in conceptia lui Tobie Nathan, sunt chiar mai importante decat oamenii, decat omul nud, sunt cele care il definesc.

Dar cum sa inscrii toate acestea, cum sa le aduci si cum sa le percepi explicit, nu doar implicit, in spatiul unei sedinte psihoterapeutice?

Prin redarea limbii vorbite in acest spatiu.

Pentru care este insa necesar ca in spatiul sedintei sa fie incluse persoane care cunosc – nativ – limba pacientului. Nu este vorba de a intelege ceva intr-alta limba, ceea ce a ar fi o catastrofa, spune Tobie Nathan, ci sa intelegi ceea ce pacientul nu poate spune decat in acea limba.

De pilda, un preot congolez omoara accidental, cu masina, un copil. Prada unei crize de constiinta, se preda singur politiei locale. Dar aceasta se arata rezervata si, confruntand versiunea preotului cu cea a parintilor, reiese ca, desi acestia sunt, firesc, indurerati, califica tristul eveniment ca nefiind totusi foarte grav. Motivul trimite la o credinta locala: copilul „era deja mancat”. Pentru un necunoscator acest motiv este incomprehensibil. Dar el aduce la suprafata convingerea profund inradacinata ca in timpul noptii membrii tribului practica antropofagia (noaptea insemnand nu un moment al zilei, ci un spatiu al nevazutului). Oamenii mananca oameni in timpul noptii. Iar rezultatul se vede ziua. Un copil este accidentat. Cineva se imbolnaveste. Altcineva intra in somaj. Si asa mai departe. Tobie Nathan a zabovit, ne spune, ore intregi cu pacientii congolezi asupra sensului lui „a fi mancat”, interesat fiind nu cum se poate traduce, ci cum nu se poate traduce.

Sedinta despre „a manca” si consecintele sale deschide un intreg univers. Cum sa impiedici, cum sa anulezi consecintele, negativitatile? In acest sens Tobie Nathan a dezvoltat o intreaga metodologie de lucru (gandire si tehnica) cu pacientii congolezi. Lucrurile nu sunt simple, intrucat nu despre a manca oameni la propriu este vorba, ci sunt folosite obiecte, fetisuri… Avem un univers specific si totodata politic. Un membru al tribului isi doreste o avansare, ar vrea sa ajunga sofer pe autobuz. Si cere ajutorul unui grup de vrajitori care stabilesc ca, potrivit obiceiului, trebuie „sa dea” pe cineva de pe linie matrilineara, un nepot sau o nepoata cu care nu se intelege bine. Obtine avansarea. Nepoata sa de sora se imbolnaveste. Ce poate face etnopsihiatrul Tobie Nathan? Ii convoaca in cabinetul sau pe toti cei implicati intr-un fel sau altul (15-20 de persoane!) si, evident, pe unchiul in cauza, pe cel care si-a dorit avansarea, pentru a desface, prin tehnici si ele specifice, negativitatea abatuta asupra nepoatei. Iata, asadar, tabloul animat al unei consultatii etnopsihiatrice!

Ce e un bolnav? se intreaba Tobie Nathan. Nu e cineva fragil, cu un minus, cum cred europenii, ci, potrivit ritualurilor practicate in culturile vechi, bolnavul e cineva cu ceva in plus, cineva sensibil la o forta noua, extraordinara, care sta sa vina. Or, fortele noi sunt mereu importante si isi creeaza grupuri proprii. Extrapoland, Tobie Nathan explica prin aceasta teorie ample fenomene clinice si culturale. Fie ale trecutului, citand din piesa Bacantele de Euripide, unde decripteaza modul in care Dyonisos, un „zeu debutant”, deocamdata minor, isi impune cultul in cetatea Tebei, formandu-si ceea ce am numi azi un „grup de sustinatori”. Ori ale contemporaneitatii, aratand cum a fost construit mitul Prozac, „pastila fericirii”, medicament dezvoltat incepand cu 1971 ca substanta generica si aprobat in 1987 de U.S. Food and Drug Administration ca tratament pentru depresia majora. Problema este, spune Tobie Nathan (pe urma unor statistici cunoscute, de altfel), ca depresia aproape ca nu exista la aparitia medicamentului (si, adaug eu, chiar dezvoltatorul, concernul Eli Lilly, credea initial ca LY110141 – mai tarziu Fluoxetina, iar apoi, cu denumirea comerciala: Prozac – va servi la reducerea tensiunii arteriale). Pe cand azi, dupa mai mult de un sfert de veac de utilizare a Prozacului, depresia a atins proportii epidemice. Concluzia nu poate fi decat una, dupa Nathan: nu a existat o necesitate pentru Prozac, ci zeul Prozac – aceasta „forta noua” – e acela care si-a creat consumatorii si care a schimbat realitatea. Un alt exemplu pentru a arata cum fortele noi sunt mereu importante si isi creeaza grupuri tinteste in tulburarea obsesiv-compulsiva (TOC, sau OCD, by English), soclul pe care Freud a inaltat psihanaliza ca metoda eficienta de tratament psihoterapeutic. Or, asa cum provocator sustine Tobie Nathan, nici Freud, nici psihanaliza nu au vindecat vreodata macar un caz de tulburare obsesiv-compulsiva. In schimb, pacientii obsesiv-compulsivi s-au acomodat de minune cu psihanaliza, care prin cadru si regularitate le convenea perfect, si s-au constituit in grupuri de pacienti cu tulburare obsesiv-compulsiva, care cunosc tot si ceva in plus despre afectiunea lor. Este o noua forma de cult, la care poti adera doar daca stii ceva nou sa le spui despre afectiunea pe care ei o cunosc mai bine ca oricine. Este si perplexitatea care l-a incercat atunci cand a fost solicitat sa conferentieze la o adunare a organizatiei nationale a persoanelor cu TOC din Franta. S-a trezit inaintea unei sali cu circa 500 de persoane cu tulburare obsesiv-compulsiva. Ce si cum sa le spuna despre TOC unor persoane – suferind de TOC si perfect informate despre conditia lor?

Psihoterapeut bun Bucuresti – cum il gasesti

Conferinta a fost interesanta, animata si a beneficiat de incontestabila carisma a lui Tobie Nathan. Totusi, de la un punct am avut impresia unei fracturi discursive, pentru ca in final sa raman cu cateva intrebari si nelamuriri. Nu am inteles de ce universul sedintelor de etnopsihiatrie ar fi cu necesitate unul politic (poate pentru ca implica participarea directa a comunitatilor locale?). Nu mi-a fost clar nici daca tusele antipsihiatrice (intr-adevar politice) sunt parte integranta a demonstratiei etnopsihiatrice (dincolo de accentele interesante: cum corporatiile farmaceutice isi creeaza singure nosologia si publicul; dar si de un anume schematism sau reductionism, caci nu pot gasi altfel decat hazardata o speculatie precum cea dupa care depresia ar fi inventia ex nihilo a Prozacului). Ideea ca nu putem vorbi despre universalitatea complexului Oedip, ci despre un concept valabil numai pentru categoria extrem de restransa a clientelei lui Freud, alcatuita din industriasi si comercianti evrei extrem de bogati, mi s-a parut neconvingator argumentata (faptul ca un ivorian ii raspunde, atunci cand Nathan ii evoca interdictia incestului, ca asta e o prostie pentru ca nimeni din tribul sau nici nu s-ar gandi macar la incest nu mi se pare un argument impotriva, cat indiciul unei posibile si foarte firesti refulari); sau chiar sofistic (dintre toate culturile lumii numai evreii ar formula scriptic interdictia incestului – or, asta nu ne asigura ca interdictia nu exista totusi, intr-o forma sau alta, desi nu scrisa, si intr-alte culturi).

Cauti un psihoterapeut in Bucuresti? Iata recomandarile noastre

Ceea ce nu am inteles insa peste toate este cum decurge, totusi, o sedinta de etnopsihiatrie. Foarte surprinzatoare pentru psihoterapeutii si psihanalistii din sala a fost precizarea ca la o sedinta pot participa si 15-20 de persoane! Un prieten psihanalist mi-a comunicat dupa conferinta convingerea sa ca ar fi vorba despre prezente simbolice; continui sa cred insa ca Tobie Nathan se referea la participanti in carne si oase (oare cum arata cabinetul sau?). Iar daca scopul sedintei de etnopsihiatrie ar fi – in cazul in care intr-adevar am inteles bine – cel de a dezlega, de a intoarce din drum „negativitatile”, obiectiv de realizat, simetric, tot prin recursul la practici de magie ritualica, intrebarea care se ridica este, la urma urmelor, daca mai putem vorbi atunci despre psihoterapie.

Si, nu in ultimul rand, daca mai exista vreo congruenta sau continuitate intre conceptiile si practica lui Tobie Nathan si cele ale lui Georges Devereux.

Citeste si „Etnopsihiatrie la Bucuresti: O intalnire cu Tobie Nathan”

Dorin-Liviu Bîtfoi

este psihanalist-in-formare, scriitor si jurnalist. A fondat si conduce AIPsA, Cafe Gradiva si Psihoo. Cea mai recenta carte publicata: Asa s-a nascut omul nou. In Romania anilor ’50.

Toate articolele acestui autor