Pacientul ii gaseste psihanalistului punctul vulnerabil. Mai devreme sau mai tarziu.
Exista si alte motive pentru a nu crede in cuplu [in cuplul analitic – n. red.]. In realitate, functia analitica este foarte complexa si, mai devreme sau mai tarziu, pacientul ii gaseste psihanalistului punctul vulnerabil. Acesta, la sfarsit, va trebui sa se angajeze in batalii in cele mai neplacute locuri pentru ca acolo pacientul se va angaja in lupta; si va iesi cu bine in masura in care isi va putea surmonta dificultatile personale si limitele sale tehnice si teoretice. Asa cum explica [David] Liberman, pacientul retroalimenteaza nu numai succesul analizei, dar si erorile, in asa fel incat, mai devreme sau mai tarziu, dificultatea va aparea. Daca nu-mi tratez pacientii cu nevroza obsesionala este pentru ca-mi par plictisitori sau lipsiti de imaginatie, de simpatie sau spontaneitate, si dupa o vreme toti pacientii mei vor prezenta trasaturi obsesionale, provenite din faptul ca nu am stiut cum sa le rezolv. Sau, si mai rau, toti pacientii mei vor fi niste isterici seducatori sau niste psihopati veseli care îşi vor fi refulat nevroza obsesionala prezenta la fiecare dintre ei. In mod independent de faptul ca pacientul meu refuleaza sau isi intareste aceste trasaturi, eu cred ca se produce un fel de selectie naturala; daca analizez corect trasaturile isterice, schizoide sau perverse, dar le neglijez pe cele obsesionale, aceste simptome vor deveni din ce in ce mai predominante. Imi aduc aminte de un eminent coleg care a venit sa ma consulte pe motivul ca multi dintre pacientii lui aveau fantasme suicidare. Dupa ce am studiat materialul pacientilor sai, am ajuns la concluzia, pe acest punct, ca el nu-i analiza in mod corect, ceea ce contrasta in mod evident cu excelentul sau nivel de lucru.
 |
| R. H. Etchegoyen |
Atunci mi-a spus ca incerca sa nu piarda pacienti cu tendinte suicidare, caci fratele sau mai mare se sinucisese atunci cand el insusi era adolescent. Cand am debutat, ma temeam de iubirea de transfer si toate pacientele se indragosteau de mine.
Experienta tinde sa arate ca pacientii care esueaza cu un analist pun din nou aceleasi probleme cu un altul; si de talentul noului analist va depinde daca problema va fi rezolvata sau nu. Bineinteles, remarcam cateodata ca un pacient care a esuat cu unul sau mai multi analisti (si in acelasi fel) evolueaza favorabil cu un altul. Lasand de o parte competenta, trebuie sa luam in considerare mai multe elemente. In primul rand analiza sau analizele anterioare pot sa fi declansat cateva schimbari pozitive; in al doilea rand eventualitatea unei situatii specifice. Daca un pacient este al patrulea copil, poate doar in a patra analiza se va produce cea mai buna functionare, in asa fel incat acesta nu mai este acelasi si situatia va putea fi diferita.
>> Cu ce se ocupă un psihanalist
Fragment din R. Horacio Etchegoyen, Fundamentele tehnicii psihanalitice, traducere de Simona Gabriela Chiru, Mihaela Dumitru, Rodica Speranţa Pantelie, Anatoli Eduard Reghintovschi, Ileana Trandafir, Editura Fundatiei Generatia, 2011, pp. 46-47.
Un punct de vedere foarte interesant!
Normal că asta e reacția pacienților la vulnerabilitățile psihanalistului, dar nu pentru că ar urmări să-i găsească și atace punctul sensibil, ci din cauză că ei sunt atrași ca un magnet de dorințele terapeutului din spatele respectivelor frici și vulnerabilități. Pacienții care doresc cu ardoare să împlinească voia terapeutului ghicesc aici, în aceste dorințe-vulnerabilități, un spațiu de neîmplinire pe care-l văd ca oportunitate de a face și ei ceva pentru salvatorul lor. Poate că ceea ce transpare în exterior este frica, dar frica nu e decât reacția la o dorință inacceptabilă, iar răspunsul pacienților este la dorința analistului, nu la frica de care halucinează că ajungând la dorință, îl vor vindeca.
Așa că, dacă pacienții devin obsesionali, isterici, veseli psihopați sau suicidari, e un loc comun că în spatele precauțiilor psihanalistului, putem bănui o dorință, dintr-un motiv sau altul, de a-i aduce în astfel de ipostaze. În special când cineva apropiat moare, cazul terapeutului din exemplul de mai sus, invidiezi pe orice supraviețuitor plasabil într-un rol similar, așa încât e plauzibil ca o legătură fraternă frustrată prin moarte să te facă să vrei să-i vezi morți pe pacienți, dacă fantasmezi o legătură de acest gen cu ei. Iar dacă analistul a mai și dorit moartea fratelui, asta întâmplându-se, n-a avut decât să-i sporească frica față de dorințele înspăimântătoare care se pot împlini.
Prins în acest destin abscons, pacientul, săracul, ajunge să se identifice cu dorințele terapeutului – în mod cert mai adaptate și mai importante ca ale lui; lipsit de orizont, el și-ar da bucuros și viața pentru ele – la propriu, sau simbolic, devenind o extensie a lor. Aici intervine însă rolul terapeutului, care, indiferent de măreția sa și a nevoilor sale, n-are voie să se lase astfel gratificat. Deci dacă simte că mai mulți pacienți, altfel fără legătură între ei, ar fi înclinați să-i facă același dar, ar trebui probabil, să evite capcanele defensive și să-și inspecteze cu sinceritate, dorințele. Să se întrebe dacă nu cumva l-a cerut inconștient, dacă frica de care pare să nu scape, nu e, de fapt, eterna dorință care se cere recunoscută pentru a fi mai bine stăpânită.