Vara la 18 ani

Vara mea la 18 ani am petrecut-o la piscina Montchoisi. Aveam bacul in buzunar si o banda vesela de amici. Asteptam momentul in care casiera spunea, cu un puternic accent din cantonul Vaud:

Acum facem valuri…

pentru a ne arunca in bazin. Ne infruntam de asemenea ore intregi la masa de ping pong. Si, bineinteles, ne dadeam mari. Unii se credeau Lord Henry din Portretul lui Dorian Gray, altii erau niste poeti inca necunoscuti, iar altii, in fine, fini strategi care ne asigurau ca nu exista fortarete inexpugnabile, exista doar fortarete prost asediate.

Dar toti eram de acord ca literatura e un bun – desi cam vechi – joc, pe cand cinematograful inca facea minuni. Devoram Les Cahiers du Cinéma si Positif. Mergeam la scoala lui Freddy Buache si ne incrucisam pasii cu cele mai mari staruri internationale pe rue de Bourg. Preferintele noastre erau Jack Palance si Audrey Hepburn.

Spre sfarsitul verii hotararam sa luam cu asalt un cotidian din Lausanne (erau sase de toate in anii cincizeci) pentru a aduce un pic de sange tanar in critica laussaneza si, in treacat, pentru a ne impresiona prietenele. In fata ecranului de cinema eram precum ucenicii lui Iisus uluiti de minunile sale. Am ales Le Peuple, cotidian socialist, unde o batrana vulpe a partidului, putin cam depasita de Noul Val si castigata de prospetimea noastra, ne-a lasat libertate de actiune. N-am pomenit eu pana acum prea multe nume, insa cel al lui Octave Heger, care facuse razboiul in Spania si care ne-a acordat increderea sa, merita amintit. Printre prietenii sai se numarau Jean-Marc Lorétan, caruia ii admiram vana poetica (a disparut prematur), Alain Bloch, care a devenit producator, Jean-Luc Benoziglio, scriitor, Henri Hillebrand, librar, si cativa altii. Fetele purtau prenumele epocii: Corinne, Marianne sau Rachel.

Nici unul dintre noi nu era socialist, dar pentru patron asta nu conta. El voia sange tanar la ziarul sau, iar noi i l-am dat fara crutare. In schimb ne-a oferit o pace regala. A renuntat, de altfel, de indata sa mai mearga la cinema, marginindu-se la lectura cronicilor noastre. Noi ne aleseseram deja campul de actiune: pe cel al Mac-Mahonienilor, cu revista Présence du cinéma si careul de asi: Walsh, Preminger, Losey si, bineinteles, cel mai mare dintre toti, neasemuitul Fritz Lang. Detestam realismul socialist, naturalismul sau le cinéma de papa. Si ne inclinam inaintea lui Hitchcock sau Welles. CINEMATOGRAFIA ERA ARTA FASCINATIEI. Ceea ce il irita pe Buache, ceea ce pe noi ne amuza.

Pe scurt, intre piscina Montchoisi, Le Peuple si L’Escale, unde ne stabiliseram bazele, viaţa la Lausanne se anunta, pentru fantii care se pregateau pentru Sciences Po, mai degraba invioratoare. Nu ii voi ingadui nimanui sa-mi spuna ca varsta de 20 de ani nu e cea mai frumoasa. Viata are grija apoi sa ne destrame visele si sa ne ruineze ambitiile. Ne dorim sa nu semanam cu nimeni si devenim persoane comune. Ceea ce era TOTUL pentru noi ia pe nesimtite forma unei pasiuni meschine. Si, cu trecerea anilor, ne regasim intr-alta lume, atat de diferita de cea in care credeam, incat ne intrebam daca nu cumva am visat-o. Si chiar mai rau: nu mai avem pe nimeni cu care sa o impartasim. Totusi, am trait la Lausanne clipele cele mai exaltante din viata mea. Si am descoperit ce e iubirea nebuna, pentru doua lausanneze. Una era liceeana la scoala Vinet si se numea Rachel Wiprächtiger. Cealalta invata la Gymnase de la Cité si se numea Vijak Mahdavi. Nu mai stiu nimic despre ele, insa fiecare a ramas asociata pentru mine cu cateva filme pe care le-am vazut si revazut de zeci de ori, suspinand. Nu le voi spune titlurile: ar fi prea impudic.

Roland Jaccard

este scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris.

Toate articolele acestui autor

www.cafegradiva.ro