Timbuktu: Reprimare in regatul pulsiunilor

Timbuktu, sau Tombuctu intr-alte transcrieri, faimosul oras greu sau imposibil de cucerit pentru marii exploratori si misionari „civilizatori” ai Africii secolului al XIX-lea (cine a citit la timp Jules Verne cunoaste!:). Cu triburi foarte puternice, candva, iar azi, in acest film, supus dogmelor cele mai rigide si totodata cele mai inventive ale fundamentalismului islamic.

Filmul Timbuktu de Abderrahmane Sissako este un film explicit despre aceste impuneri. Femeile sunt obligate nu doar sa se acopere pe cap si sa poarte valul, dar si manusi, cu totul absurd pentru clima si profesiile locului (una dintre ele curata peste). Se interzice fumatul. Se interzice si cantatul. E pus la index si fotbalul. Si cate si mai cate. Pasiunea de a interzice e o pasiune creatoare, pentru a parafraza un celebru anarhist rus. Este singura inventivitate permisa a locului. 

De fapt, nu creatoare sau inventiva este, dar prolifica. Pentru ca incearca sa interzica orice semn de creativitate, de juisanta, de placere. Iar aceste semne abunda, rasar, ca firicelele de iarba in desert. Filmul Timbuktu al lui Abderrahmane Sissako face lista acestora si a interdictiilor asociate. Fundamentalistii islamici ai locului incearca sa opreasca un fluviu cu mainile, care este chiar fluviul vietii. Ei iau mereu urma pulsiunilor, daca putem spune asa, iar asta este principala si cam singura lor preocupare. Rezultatul ironic este ca astfel devin robii acestora, intr-o permanenta alerta si denegare.

Este o activitate continua, disperata de refulare si reprimare a pulsiunilor la baioneta, chiar daca in film legiuitorii se arata a fi in plina ofensiva. Da, sunt, cu atat mai mult cu cat se simt ei insisi tot mai amenintati. Nu devin robii pulsiunilor, de fapt, ci s-au aratat in aceasta lumina de la inceput. Unul pofteste la femeia altuia si fumeaza pe ascuns, in plina negare (ghicit de un altul dintre ei, mai de-al locului si mai sincer cu sine insusi si cu ceilalti, fumatorul pretexteaza comic ca a gasit dupa duna de nisip o… agrafa de birou lucitoare in soare). Altul chiar isi si ia o nevasta cu forta. Mai multi discuta pasionat despre campionatele europene de fotbal. Unui judecator i se face mila de victima careia tocmai ii scrie verdictul capital – si isi permite luxul de a-si arata compasiunea, retinut, tocmai pentru ca are o asigurare: il va condamna la moarte. Legiuitorii sunt si ei oameni, se bucura la fel, au aceleasi pasiuni si placeri, desi li le interzic celorlalti. Le pedepsesc crunt atunci cand le constata. Cu cat mai amenintati se simt, cu atat mai dure interdictiile si sanctiunile. Siguranta fanatismului lor vine din faptul ca o fac cu sistem, cu sistem religios – desi si asta este foarte discutabil, ceea ce se reiese foarte limpede in urma ciocnirilor teoretice si de situatii cu invatatii musulmani ai locului.

Interferenta brutala a legiuitorilor in viata triburilor locale produce traume profunde, permanente, lasate deschise. Localnicii sunt amenintati, rapiti, batuti, omorati. Interesant mi se pare rolul interpretilor traducatori, pentru ca legiuitorii si localnicii nu vorbesc adesea aceleasi dialecte sau limbi. Interpretii ocupa un loc central in orasul Timbuktu al lui Abderrahmane Sissako. Avem lungi secvente cu dialogul tripartit in care interpretii le traduc legiuitorilor discursul localnicilor si invers, cu toate inevitabilele repetitii incluse, aceleasi idei fiind repetate in discursul original si in cel tradus. Am putea spune, urmand ideile de mai sus, ca nu doar despre traducere este vorba, dar mai ales ca interpretii interpreteaza si ca astfel mediaza (adesea, de la un punct, traducerea devine de altfel superflua in sine, pentru ca legiuitorii isi inteleg victimele paralingvistic si din context). Este viata interpretata pe intelesul (sau pe neintelesul) celor care vor sa o reprime. Pulsiunile care incearca sa se explice si, o data mai mult, sa patrunda in lumea legiuitorilor. Pe de alta parte, bariera de limba le este in sine utila celor din urma, este o stavila in plus in calea pulsiunilor.

Zadarnicia, pana la urma, a eforturilor de reprimare este transparenta in efectele comice, care ritmeaza acest film cu atrocitati (al banalitatii atrocitatii, as spune). Precum se dovedeste, viata are strategii si mijloace de invenţie superioare. Un comando in misiune vrea sa descopere din ce casa se aude un cantec voios, dar e nevoit pana la urma sa raporteze ca e un cantec religios si ca nu au ce face (efectul comic e obtinut uneori si din aceasta disproportie intre mijloacele utilizate si scop: o patrula inarmata impotriva unui biet cantecel). Un alt comando, motorizat, incercuieste amenintator un teren de fotbal, dar e nevoit sa se abtina de la represiune: echipele de fotbal joaca, fenteaza si dau gol… fara minge. O buna fabula care ne invata ca miza se joaca la nivelul lumii interne si ca masurile de interdictie formala sunt exterioare, perpetuu depasite si pana la urma neputincioase.

Regizorul Abderrahmane Sissako si actorii Layla Walet Mohamed si Medhi A.G. Mohamed

In aceasta lupta intre pulsiune si reprimare filmul ramane indecis, precum si rezultatele unor asemenea confruntari din viata psihica. O superba preadolescenta fuge fara tinta prin desert, din locul din care parintii sai nu au putut fugi (desi intentia a existat). O fuga dublata de cea a unui rebel pe o motocicleta. Si metaforizata de o imagine recurenta, a unui comando intr-un jeep care urmareste si trage intr-o gazela. Fata fuge fara speranta, dar e speranta insasi. Un final indecis, dar o fuga disperata cat o asigurare. Si care incheie si morala filmului, daca mai avem nevoie: intr-un final viata va gasi o cale, pentru a cita dintr-o alta pelicula celebra.

Dorin-Liviu Bîtfoi

este psihanalist-in-formare, scriitor si jurnalist. A fondat si conduce AIPsA, Cafe Gradiva si Psihoo. Cea mai recenta carte publicata: Asa s-a nascut omul nou. In Romania anilor ’50.

Toate articolele acestui autor

www.cafegradiva.ro