Fusta si mustatile

Amiaza trecuse de-acum, soarele incepuse sa scapete spre apus. Vecinele, de cum aflara ca are sa lipseasca astazi toata ziua capitanul Mihalis, se adunara in curtea lui cu lucrul de mana, cu furcile de tors, cu buruienile lor sa le curete – kira Pinelopi, Hrysànthi, sora lui Polyxinghis, Katinitsa Krasoghiorghena, Mastrapadena, si toate aveau chef, in seara asta de sambata; saptamana aceasta se sfarsea, maine odihna, mancare buna, taifas din belsug, sa fie sanatos Dumnezeu ca a facut duminicile.

– Ai aflat, draga Aretoúsa, vestile triste? incepu pe un ton de cantec Katinitsa. Ieri-noapte in mahalaua de-alaturi iarasi s-au auzit strigate si plansete in casa lui Phourógatos. Iarasi il batea nevasta.
– Pacat de mustatile lui, cum de nu le are Dimitrós al meu! facu kira Pinelopi. Ia sa le vezi, te-apuca groaza, asa rasucite cum le are si cum stau in sus boite in negru.
– Nu fac schimb? Sa-i dea nevestei lui mustatile si sa-si puna el fusta ei, spuse Mastrapadena, care toata noaptea-si tinea barbatul legat de piciorul patului.
Kira Hrysànthi rase:
– Alaltaieri, la miezul noptii, striga iarasi, ridica mahalaua in picioare cu tipetele lui. Trecea frate-meu si l-a auzit, iar a doua zi l-a intalnit: „Bre frate Phourógatos, face el, de ce-o lasi pe nevasta-ta sa te bata? Nu ridici mana s-o faci placinta. Ne faci de batjocura pe toti barbatii; nu ti-e rusine?” Iar el ce credeti ca i-a raspuns? „Mi-e rusine, capitane Polyxinghis, mi-e rusine, dar imi placeee!”
Vecinele izbucnira in ras. Rinió se ridica, aduse tratatia, cafea, dulceata, covrigei cu susan.

Fragment din Nikos Kazantakis, Capitanul Mihalis. Libertate sau moarte, traducere de Ion Diaconescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 2014, pp. 80-81.