La a doua editie a Zilelor Enrique Pichon Riviere am vizionat filmul Cutia Pandorei (Yesim Ustaoglu, 2008) care este o fresca a unei familii in deriva. Scosi fiecare din ritmul deja bulversant al propriilor vieti, doua surori si fratele lor (considerat cumva oaia neagra a familiei, cel care nu se adapteaza) sunt nevoiti sa mearga sa isi caute mama care nu se mai intorsese acasa. In paralel cu disparitia bunicii, cand bunica familiei se pierde in padure, adolescentul familiei aflat în plina criza nu se mai intoarce acasa. Sincronicitatea se va repeta pe tot parcursul filmului. O data gasita batrina in munti, se hotarasc s-o aduca la oras, oras unde dansa nu se va putea adapta deloc. Se dovedește ca bunica are Alzheimer. Nici una dintre surori nu reuseste s-o integreze pe mama in apartamentul propriu. Cele doua fete, aparent responsabile, nu pot avea grija de mama lor. Batrana nu se adapteaza deloc la locul strain in care se afla. Si totusi adolescentul rebel si fiul ei ratacitor reusesc s-o accepte. Ea ajunge sa se simta bine o vreme cu ei, nu cu fiicele ei, care aparent sunt mult mai inserate din punct de vedere social. Bunica, fiul si ei nepotul sunt cei care in familie au rolul celor neajutorati. La ei se observa simptomele familiei mai acut. Daca privim cu atentie, insa, nici cele doua femei nu o duc prea bine. La nivel afectiv, ambele au relatii disfunctionale. Mama adolescentului avea o relație tensionata cu soțul ei ceva de genul:

Du-te incolo vino incoace lasa-ma si nu imi da pace,

nu pot trai impreuna insa nici separat. Nici cealalta nu era prea implinita in relatiile parteneriale. Familia e afectata la toate generatiile si suferinta troneaza, vizibila prin conflicte deschise sau prin simptome indirecte.

Citeste si „Sa nu uitam de Alzheimer”

Cu toate acestea o solutie se iveste. Nepotul face legatura intre batrana și copiii ei ca un fel de reparatie. Se conectează cu bunica lui luand-o de la azilul unde o internasera fetele si merge cu ea la casa ei in munti. 

Unde sunt muntii mei?

ii spune ea nepotului, ca orice om in varsta legat de locurile in care se simte in siguranta. Dezradacinarea distruge mai mult decat boala fizica.

Mesajul filmului este unul interesant: persoanele care aparent sunt denumite looser-i fie ca nu sunt inserate social, ca fiul batranei, care hoinaresc si vagabondeaza ca adolescentul, sau au boala uitarii evenimentelor prezente adica traiesc în lumea lor, deseori sunt mai aproape de esenta vietii decit oamenii considerati „realizati” din punct de vedere social, economic, profesional. Adolescentul rebel si iresponsabil pentru viata lui ca si unchiul lui, isi gaseste scopul de a isi ingriji bunica. Si astfel cercul familiei se incheie.

Cine sunt Stalpii societatii de fapt? Aparent sunt cei care au alte adaptari de personalitate (obsesional-workaholic si paranoid) insa inclin sa cred ca fara dreamer-i bancherii nu ar supravietui.

Cei care sunt considerati neadaptati social de catre societatea vorace care nu accepta decat persoane care sunt in „campul muncii” mentin de fapt vie societatea. Aici intra deseori geniile, artistii, poetii, cei cu tulburare din spectrul autist, cei care au adaptare de personalitate schizoida (dreamer).

Nu e intamplator ca se diagnosticheaza din ce in ce mai multe cazuri de Alzheimer (de la varste din ce in ce mai tinere). Creierul este invadat si agresat de atata informatie, incat la un moment dat spune

Nu mai vreau. E prea mult.

Alzheimer-ul devine un mod de a ne razbuna pe agresiunile ce vin de la o societate care nu stie decat sa aiba sclavi. Un om „care nu mai stie de el insusi” nu poate munci…

Cristiana Alexandra Levitchi

este psihoterapeut, psiholog clinician, facilitator constelatii. „Sunt om si nimic din ce e omenesc nu-mi este strain” – vorba lui Terentiu a devenit motto-ul sau.

Toate articolele acestui autor