Discutia referitoare la psihodiagnostic, mai cu seama la cel utilizat de psihologi si psihoterapeuti este inca una controversata in domeniul sanatatii mintale. Conceptia potrivit careia diagnosticul reprezinta etichetarea pacientului si ignorarea unicitatii si specificitatii personalitatii sale reprezinta un argument valid pentru abandonarea evaluarii clinice care presupune un psihodiagnostic. Un alt argument impotriva utilizarii psihodiagnosticului este dat de ideea ca, sub umbrela etichetarii diagnostice, clinicianul se apara, de fapt, de interactiunea profunda cu pacientul sau. Preocupat sa depisteze simptomele, specialistul nu aude, cu adevarat, ceea ce ii transmite cel care i se adreseaza. Daca psihiatrul are datoria sa diagnosticheze, de ce ar mai fi nevoie de un psihodiagnostic facut de un psiholog sau un psihoterapeut la inceputul unei psihoterapii, de pilda?
Alte voci sustin utilizarea psihodiagnosticului la inceputul procesului terapeutic si/sau dupa o vreme dupa ce a inceput psihoterapia. Specialistii apartinand acestei categorii considera ca un diagnostic bine pus reflecta un tablou cuprinzator despre problematica persoanei care ii solicita ajutorul. In plus, il ajuta pe clinician sa faca predictii si sa formuleze ipotezele de lucru cu pacientul respectiv. Desigur, psihodiagnosticul este un instrument al psihoterapeutului. El nu trebuie comunicat pacientului intr-o forma medicala in care i se da o hartie pe care e trecut un diagnostic. Psihodiagnosticul nu insumeaza doar o serie de simptome inscrise intr-un anume tip de psihopatologie, ci merge dincolo de simptom, atingand o oarecare profunzime. Functia lui este aceea de a-l ajuta pe psihoterapeut sa inteleaga mai bine si sa gandeasca asupra situatiei pacientului.
Voi ilustra cea din urma pozitie printr-un exemplu clinic. Sa luam, spre exemplificare, un caz de depresie. Simptomele depresiei sunt cunoscute: pierderea interesului pentru domeniile care inainte erau placute, lentoare psihomorie, tulburari ale apetitului alimentar si tulburari de somn, plans facil. In functie de intensitatea acestor simptome, se stabileste daca este vorba de o depresie majora sau de una medie. Se investigheaza daca este un episod depresiv sau daca este vorba despre o dispozitie depresiva care tine de personalitatea insasi a pacientului. Desigur, diagnosticul diferential este si el important. Psihoterapeutul nu se va limita doar la obtinerea informatiilor care sa raspunda segmentelor diagnostice mentionate mai sus. El va cauta sa afle care este structura de personalitate pe care s-a grefat depresia. Este vorba de o structura nevrotica? Sau una psihotica? Sau una borderline? In functie de ce raspunsuri va gasi acestor intrebari, psihoterapeutul va sti cum sa priveasca si sa gandeasca persoana din fata lui. Va avea, de asemenea, indicatii asupra abordarii tehnice, a atitudinii si a modului de relationare cu clientul.
Experienta subiectiva a unui pacient cu depresie si cu o structura nevrotica este foarte diferita de ceea ce traieste subiectiv un pacient depresiv borderline. Cel dintai simte o culpa care il mistuie, fara a constientiza motivele vinovatiei. El se simte rau in sens moral, incapabil si, uneori, cocheteaza cu gandul sinuciderii. Cel de-al doilea nu simte culpa, ci un vid, un gol existential pe care nimeni si nimic nu-l poate umple. El nu se simte rau, ci se simte neinsemnat, incomplet. Daca primul individ cu depresie se gandeste la sinucidere pentru ca el se simte deficitar moral, ideatia suicidara a celui de-al doilea se concentreaza in ideea ca viata e lipsita de sens. Asa cum sublinieaza psihanalistul Nancy McWilliams in excelenta sa carte Diagnosticul psihanalitic (Editura Fundatia Generatia 2014),
In termenii relatiei de obiect, primul este prea plin de altii internalizati care-i spun ca este rau; cel de-al doilea este prea gol de orice internalizare care i-ar fi putut da o directie. Discriminarea diagnostica dintre primul tip de depresie (numita „melancolie” in literatura psihanalitica timpurie sau, mai recent, „depresie introiectiva (Blatt, 2008)) si cel de-al doilea, ca stare psihica de vid (depresia „anaclitica” la Blatt) este esentiala, din motive foarte practice. Pacientul cu primul tip de traire depresiva nu va raspunde bine la atitudinea deschis empatica si suportiva a clinicianului care face evaluarea; el se va simti neinteles ca persoana care primeste mai mult decat stie el ca merita si va deveni si mai depresiv. Pacientul cu cel de-al doilea tip de experienta subiectiva se va simti usurat de expresia directa a grijii si a suportului terapeutului; golul sau va fi umplut temporar, iar agonia rusinii va fi domolita.
Alexa Plescan
este psiholog si lucreaza cu adulti, adolescenti si copii. Pentru consultatii in Bucuresti sunati la 0735 524 756 sau scrieti un email la contact@alexaplescan.ro.
este si o continuare a acestui articol? ce ne puteti spune despre depresia la un pacient psihotic? care sunt abordarile terapeutice pt fiecare dintre variante? (pe scurt, desigur)