Am luat cateva secvente din el pentru proiectul meu.
Personajul principal e obsesional si ulterior psihotic.
Cred ca stiu ce se va discuta. Eu imi repet pozitia (I know I sound like a broken record…): nu e bine sa analizam produsul imaginatiei cuiva ca si cum ar fi realitate de cabinet. In cazul de fata acest produs este munca colectiva a producatorilor filmului, iar siguranta interpretarilor devine si mai fragila odata ce intelegem industria ce l-a creat etc. Unii dintre oamenii care lucreaza la produsul final intra in feedback-uri cu restul echipei, altii sunt lasati de capul lor pentru ca (de cele mai multe ori) nu mai e timp pentru schimbari si perfectionari. Un film de 2 ore poate avea zeci si sute de filmari. E un monstru pe care nu ai de unde sa-l apuci. Psihanalizarea filmului de Hollywood e un fel de arheologie pe un Oras antic pentru care psihanaliza actuala nu are instrumente de lucru. Cred ca mai bine ati ramane pe imaginile statice sau, cel putin pe filmul facut de un singur autor.
Daca ne intereseaza analiza personajului principal, nu am avea nevoie de film, ci ne-am focusa cat mai mult pe biografia consemnata istoric si nu pe cea imaginata de mai multi autori.
Nu exclud fenomenologia psihanalitica (in sens heideggerian), insa ea mi se pare mai mult o joaca, decat un exercitiu psihanalitic serios. Unele lucruri sunt direct colate din realitate si pot fi psihanalizabile insa in lipsa analizandului care sa dea feed-back-ul suntem in pestera.
Comentariu de Baldovin la articolul „Analiza filmului The Aviator – Sedinta AIPsA din noiembrie”
