Când eram puști nu cred că am auzit de bipolar, de psihotic, de anxios și de alte categorii care s-au instalat în limbajul nostru zilele astea. Asta nu înseamnă că anumite comportamente nu erau pedepsite cu alte cuvinte: nebun, țăcănit, sau schizo. Îmi aduc aminte că pe scara blocului locuia un om pe care lumea îl descria ca schizo. Era slab, înalt și fuma mult. Astăzi am spune că avea ceva ciudat în el și l-am sancționa cu alte vorbe. Dar încă îmi place cuvântul țăcănit, și are ceva special în el, ceva care încă mă seduce. Poate că l-aș folosi din nou.
Mă gândesc de ce îmi place mult cuvîntul. Poate pentru că nu e deja introdus într-o categorie medicală, deja comodificat de industria farmaceutică? Bipolarul e deja medicamentat, deja văd cum bipolarul se duce sus și jos, rapid, fără pauză. Văd deja cum cititorul ar vrea să recunoască grăbit simptome în vecini și în sine. Bipolarul e ca macul sau facebook, un cuvânt cu o materialitate care pare să aibă o corespondență reală cu un conținut. E un fapt. Dar faptele sunt entități înșelătoare pe care le proiectăm ca reale, cu o dorință care mă sperie și căreia vreau să îi rezist. Faptele sunt ca volkswagenurile pe care le cumperi și care deja sunt măsluite pentru a părea solide și durabile.
Cauti un psihoterapeut in Bucuresti?
Vreau cuvinte care descriu emergențe, procese, contingențe, nu fapte care se înșiruie statistic pe un băț. Poate pentru că țăcănit are farmecul unui timp în care țăcăneala nu era vazută ca ceva care trebuie vindecat imediat? Poate pentru că în cuvânt nu simt impulsul de a moraliza, de a certa, de a cere ajutorul? Sau, mai bine spus, pentru că e impulsul e acolo, dar e cumva timid și reținut? Poate pentru că văd și altceva în țăcănit, o anumită admirație, o dorință de a scăpa de norme care par să chingi care sufocă? Țăcănit e ceva care capturează o anumită energie anti-socială, care poate să fie nu numai energia rezistenței la norme chinuitoare, dar și o energie a acțiunii, a comportamentului care e aberant și productiv a unei noii lume care nu va veni, dar care e dorită intens.
Filmul lui John Cassavetes, A Woman Under the Influence, e un film făcut de un regizor dement – în condiții aproape disperate din punct de vedere financiar – care capturează țăcăneala la 1974 într-o suburbie a Los Angeles-ului. Îl vedem mai întâi pe Peter Falk – de data asta nu e detectiv, cât muncitor în construcții – care se zbate să ajungă acasă, dar nu poate, pentru că trebuie să fie la muncă.
 |
| Unde muncitorii merg la bere dupa muncă |
Vezi clasa muncitoare în filmul lui Cassavetes, o vezi la bar, în solidaritatea împotriva patronilor, de stat sau privați, o vezi în conflictele personale, așa cum nu o mai vezi astăzi. Astăzi avem antreprenori, muncitori fără sindicat, contracte de scurtă durată, “tu ești de vină dacă nu reușești”, și alte elemente ale unui neoliberalism care s-a transformat în proiecte de îmbunătățire ale personalității. Lumea lui 1974 este lumea în care încă îți inviți colegii la masă, unde nevasta e casnică și gătește spaghete improvizate pentru toți.
Dar aici nu mă interesează nostalgia unei lumi mai bune, dispărute, a solidarității de clasă. Solidaritatea cât era, era produsă de condițiile specifice ale corpurilor care lucrau împreună la patron. Ea există mai puțin astăzi, ori e generată în forme diferite, dar nu se mai produce în berea de după, în nevasta care gătește și are grijă de trei copii, sau în familia care se adună să te susțină în bloc dacă se întâmplă să te țăcănești. Solidaritatea, cât e ea, trebuie să se inventeze diferit, și nu știu încă unde se adună, organizează, intensifică.
Dacă Peter Falk (Nick) e muncitorul constructor, Gena Rowlands (Mabel) e casnica. Înnebunită de muncă domestică, o vezi aici cum e introdusă de soacră ca fiind foarte nervoasă.
 |
| Mabel si soacra, organizand plecarea de acasa |
Da, aleargă după copii, da, își așteaptă soțul să se întoarcă acasă. Dar se produce un declic aici, și filmul nu ne spune nimic. Nu ne explică țăcăneala. Ne arată. Mabel începe să facă lucruri care sunt văzute de ceilalți ca anormale. E prea deschisă, flirtează prea mult, nu are granițe. Ea tulbură o lume a suburbiei care se susține pe distincții clare între ce trebuie să spui și cum spui. Are nevoie de un corp lângă ea, și dacă Nick nu vine la timp acasă, ea găsește un corp cald lângă care să se așeze. Cu alte cuvinte, îi sare o doagă, dar țăcăneala nu se produce ca o schimbare decisivă în creier, o modificare chimică a corpului, care parcă e un extraterestru care te convertește în altceva.
Țăcăneala este un produs al misticii feminine, cea care îți spune că trebuie să stai acasă, să îți aștepți soțul cu masa pusă, să fii seducătoare cu bărbații, dar atât cât trebuie, pentru că, dacă ești mai mult, ești nebună. Mabel începe să fie văzută ca diferită nu neapărat pentru că încalcă reguli, dar pentru că nu își dă seama ce reguli încalcă. În lumea celor care încep sa se miște pe alte coordonate, harta pare că nu mai există, sau că e prea confuză pentru a o urmări. Mabel vrea să fie dorită, vrea să se simtă liberă, dar piața liberă îl ține pe Nick departe, iar copii o fac să se simtă vinovată tot timpul. Ce e fascinant în descrierea lui Cassavetes a țăcănelii este că nebunia este localizată în teroarea suburbiei, a locului unde ca femeie trebuie să ai grijă de copii, să te ții cochetă, să nu încalci granițele feminității tale. Ce face Mabel este să nu se mai cenzureze in observații. Îi spune unei prietene că are fundul prea mare. Vrea să antreneze un tată plictisitor în lumea jucăușă a copiilor. Mabel este schizoidul lui Deleuze & Guattari, care nu mai vede normele de sănătate prescrise social. Dar Mabel plătește pentru asta. Nick o trimite la o clinică de recuperare, unde i se administrează șocuri electrice. Mabel nu se schimbă, Nick nu se schimbă, și împreună vor să supraviețuiască la ceea ce li se întâmplă.
De ce e “săritul unei doage” diferit în filmul lui Cassavetes? Nebunia este emergentă în condițiile închisorii din suburbie și e dependentă de condițiile de muncă ale familiei de muncitori. Nici măcar sentimentul apartenenței la clasă sau familie nu te pot salva de țăcăneala. Câteodată nebunia pare să fie produsă de normele care se dezvoltă în mediul protector al comunității.
Aici e potențialul halucinant, cu adevărat tulburător a lui A Woman Under the Influence. Nebunia nu poate fi ușor localizată în capitalism, în exploatare sau în alte concepte dematerializante. Nebunia e produsă chiar de condițiile care par să o țină departe – familie, soț, colegii de serviciu ai soțului. Apărările la nebunie sunt cele care au produs de fapt condițiile ca ea să se dezvolte.
În Safe, filmul lui Todd Haynes despre alienarea casnicelor în Los Angeles-ul lui 1987, Julianne Moore dezvoltă simptome ale țăcănelii, dar ele sunt corporale de data asta. Nu există cauză pentru ele și Haynes pare deja că nu vrea să ne mai arate cum țăcăneala e produsă chiar de familie, colegi și norme sociale. El e interesat, ca Haneke in Cache, să deconstruiască modelul de whodunit, de autor al bolii, al crimei, al unui eveniment social. Dar ce s-a pierdut deja aici – pentru un regizor care a devenit important pentru noul val de cinema queer american – este că nebunia nu este doar în abstract generată de alienarea suburbiei.
Țăcăneala este, cum ne spune Cassavetes, materializată de familie, soț, rude. El ne spune că poate doar în intimitatea cuplului ea este prelucrată, conținută, trăită. Dar lumea nouă în care trăim este deja organizată după alte norme. Și ele ne spun că mediul profesional, ori psihoterapeuții, ori gașca, ori altceva, te pot ține separat de lumea sufocantă a familiei. Poate că prin navigarea între profesie și casă, fără a te ancora în nici una definitiv, te poți menține treaz și relativ funcțional. Un lucru e sigur. Lumea în care casnica face doar spaghete pentru colegii soțului trebuie ținută departe, ca un coșmar realizat față de care trebuie să ne ținem atenți.
Bogdan Popa
este pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. A publicat lucrări despre istoria gândirii politice, feminism, queer theory şi psihanaliză relaţională.
Misto articol, chiar m-a atins 🙂
De-acord, foarte interesant articol, Bogdan! Tacanit suna mai bine si pentru ca e foarte sonor, aproape muzical in pronuntia verbala, nu? 🙂
M-ai facut curioasa sa vad si eu filmul, o sa-l pun la tras.
E-un deliciu sa te citesc, Bogdan, chiar daca eu am avut o mica problema cu cititul – tableta mea nu vede diactriticele. Sper sa te mobilizezi si sa scrii constant pt Gradiva, esti un autor cu multa substanta! Si-n timp ce citeam, mi s-a facut un dor de AiPSa… si de discutii despre filme.