Serge Frisch: Adaptarile dispozitivului analitic in functie de situatiile clinice

Serge Frisch, presedintele Federatiei Europene de Psihanaliza, incadrat de Gianina Micu si Rita Teodoru, presedintele in functie si presedintele ales al Societatii Romane de Psihanaliza

Serge Frisch: Adaptarile dispozitivului analitic in functie de situatiile clinice

Intentia psihanalistului Serge Frisch, presedintele Federatiei Europene de Psihanaliza, explicit declarata inca din debutul prezentarii sale la Conferinta de Psihanaliza 2015, a fost de a arata cat de important este pentru psihanalist, in profesia si activitatea sa, sa inteleaga in profunzime si sa integreze psihic dispozitivul analitic, asa incat sa il poata adapta lesne la situatii clinice ce ies din marginile tratamentului-tip. Termenul de „tratament” fiind considerat de Serge Frisch in dublu sens, ca modalitate terapeutica si ca transformare a materialului inconstient. Rezultatul procesului analitic putand fi evaluat prin aspectele productivitatii psihice, nu prin eliminarea simptomelor. Tratament, deci – ca evolutie, proces, schimbare, transformare.

Psihanalistul Serge Frisch si-a ilustrat ideile printr-o destul de ampla vigneta clinica. Vom ramane insa la nivelul consideratiilor sale teoretice, incadrate istoric si bazate pe de alta parte pe marea sa experienta clinica – dar si ca supervizor si profesor.

Cadrul analitic (sau, cu terminologia actuala, dispozitivul analitic) a fost propus, cum bine se stie, chiar de Sigmund Freud – numarul regulat de sedinte saptamanale, plata sedintelor, asocierea libera si toate celelalte reguli care delimiteaza cadrul. Se vede din aceste reguli ca avem un cadru sau un dispozitiv stabil, fixat de psihanalist si care le permite analistului si pacientului sa observe procesele psihice ce se desfasoara in acest dispozitiv si datorita acestui dispozitiv. Acest tip de dispozitiv nu este potrivit insa pentru toti pacientii, asa cum Freud insusi observa, nu fara regret, trimitand, foarte probabil, la pacientii care nu sunt nevrotici – ci, cu un termen preferat de Frisch, pre-nevrotici: cu un psihism mai nestructurat, cu probleme de simbolizare, cu dificultati in asocieri.

In fapt, Serge Frisch realizeaza un tablou destul de detaliat al „situatiei clinice pre-nevrotice”, extrem de diferita, aceasta, fata de cea nevrotica. Pacientul pre-nevrotic se manifesta cu totul altfel, relatia sa de obiect este exprimata altfel, transferul e altfel, drept care si contratransferul difera, ca si interventia terapeutica.

O paranteza, aici, foarte sugestiva insa pentru o anumita confuzie in abordare. Studentii sai la psihologie problematizeaza exclusiv nevroza, prin intrebari clasice precum: Cu ce problema ati venit? Ce doriti sa schimbati in viata dv.? Problema este ca pacientii pre-nevrotici nu inteleg acest gen de intrebari si nici nu pot formula in acesti termeni, avand alte forme de a exprima o „solicitare”: treceri la act, simptome antisociale, somatizari, tentative de suicid, scarificari; ori alte modalitati: nu mai pot continua asa, nu ma simt bine etc. Ceea ce incearca mai intai de toate pacientii pre-nevrotici este tocmai sa se limpezeasca in privinta a ceea ce solicita.

O alta eroare frecventa de intelegere sau de situare a psihoterapeutilor mai tineri si mai neexperimentati apare in abordarea traumei: psihoterapeutii sunt inclinati, „in mod natural”, sa „repare” – „prea multul traumei ori prea putinul iubirii obiectelor primare”. Dupa Frisch, este inutil, ba chiar daunator, obiectele reparatoare fiind de gasit in viata reala a pacientilor, in familie sau printre prieteni. Solicitarea pacientului si sarcina psihoterapeutului ar fi „sa umple cu dragoste atunci cand ei traiesc ca un butoi fara fund”. Or, este imposibil sa umpli un butoi fara fund, butoiul trebuie reparat. Iata care e sarcina psihanalistului, asadar cu totul si cu totul alta decat urmarea naturalei inclinatii la reparatie.

Revenind la dispozitivul terapeutic, in coordonatele clasice descrise de Freud, Frisch ridica problema felului in care psihoterapeutul se poate raporta la acesta – respectiv nu prin invatare, nu prin intelect, nu la scoala, nu prin lecturi; ci „printr-o lunga si lenta interiorizare in propria sa psihanaliza si in parcursul de formare psihanalitica”. Interiorizat, acest dispozitiv va fi adaptat in situatia unor practici clinice diferite.

>> Cu ce se ocupă un psihanalist

Psihanalistul Rita Teodoru, noul presedinte ales al Societatii Romane de Psihanaliza, aici in calitate de discutant al lucrarii prezentate de Serge Frisch, a aratat ca ideea limitelor psihanalizei pune pe tapet chestiunea dificultatilor pe care psihoterapeutii le intampina in activitatea lor, incepand chiar cu Freud, care si-a reconfigurat permanent conceptiile, fiind din acest punct de vedere un model de urmat. Limitele au fost cele care au determinat progresul in psihanaliza. Sa nu fim freudieni in aceasta privinta ar insemna sa privim cum curge raul fara sa ne lasam purtati de el. Si Rita Teodoru citeaza indemnul lui André Green (1975): Esential pentru psihanaliza este sa pastram mostenirea lui Freud integrand noile contributii.

Cateva aspecte importante pentru activitatea psihanalistului a mai avut in vedere Rita Teodoru. Flexibilitatea limitelor si multitudinea semnificatiilor, iata ce trebuie pastrat mereu in minte, cel putin in mintea analistului. Munca psihanalistului este cea de a-i oferi pacientului un container pentru continutul sau si un continut pentru containerul sau. In acest context si ramanand in campul discutiei despre limitele psihanalizei, setting-ul e o tacere care le permite variabilelor sa se manifeste.

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii

Raspunzand interventiilor si comentariilor ulterioare din sala, Serge Frisch si-a exprimat o convingere personala – si anume ca intr-o psihoterapie este mult mai important ca pacientul sa reuseasca sa se joace (in acord cu sensurile cuvantului frantuzesc jeu) decat ca psihoterapeutul sa isi propune sa trateze cutare sau cutare simptom. Serge Frisch a trasat de asemenea o distinctie utila – si anume cea dintre a fi „mut” (mute – in engleza) si a fi „tacut” (silent): sensuri fundamental diferite. Evident, este dezirabil ca psihanalistul sa fie nu mut, ci tacut. Tacut – pentru a-i lasa pacientului timp si spatiu psihic pentru a veni cu continuturile sale, cu inconstientul. Tacut: ping pongul nu este psihoterapie.

Dorin-Liviu Bîtfoi

este psihanalist -in-formare, scriitor si jurnalist. A fondat si conduce AIPsA, Cafe Gradiva si Psihoo. Cea mai recenta carte publicata: Asa s-a nascut omul nou. In Romania anilor ’50.

Toate articolele acestui autor

Vedeti aici filmul evenimentelor Conferintei Internationale de Psihanaliza 2015 >>>