Moartea din Colectiv si un copil este batut

A existat ceva special – un mecanism de identificare foarte puternic în tragedia de la Colectiv.

Mai întâi să ne imaginam că moartea a patruzeci de persoane nu e în sine un eveniment politic. El devine un eveniment politic odată ce ai demonstrații care îl politizează. În Afghanistan au murit douăzeci și trei de militari români, dar nu am avut demonstrații de protest care să ceară demisia primului-ministru. În tragedia din Colectiv, morții au fost și sunt văzuții ca generația de mâine, tinerii de viitor, prietenii tăi, tu – spre deosebire de militarii români, care sunt anonimi și care au murit, nu-i așa, pentru o cauza pe care o poți înțelege. Oamenii care au murit la concert trebuie să fi murit din vina cuiva, și vinovații, fie patronul, fie clasa politică, trebuie să plătească pentru o tragedie. Spre deosebire de militarii morți în Afganistan, care au fost trimişi acolo cu riscul morții, cei care au murit la Colectiv par să fi murit degeaba. E greu de suportat ideea lui fără rost. Trebuie să punem un mecanism punitiv în mișcare tocmai pentru a mai tempera din anxietatea morții degeaba, a lui a muri fără să înțelegi cum niște măsuri de securitate nu te / vă / ne protejează.

Să ne gândim la ce mecanism de identificare cu mortii, cu victimele unui accident punem in mișcare. Să ne gândim și la Freud când facem asta. În Un copil este bătut, Freud ne spune că există ceva important în producerea unei scene in fantezia în care un copil care este bătut. Analizând și imaginația Annei, Freud ne spune că scena în care adultul pedepsește copilul este începutul înțelegerii raportului între plăcere, durere, traumă și sex. Pentru că sexualitatea este traumatică, ea se dezvoltă în urma unui exces, a distrugerii unui anumit mecanism defensiv pe care îl asociem cu eul. Plăcerea de te imagina în poziția de victimă este generată de o anumită dezvoltare a legăturii între sex, seducție și pedeapsă. Sexualitatea, cum spune unul dintre autorii mei queer favoriți, Leo Bersani, este masochistă. Sexualitatea este produsă într-o anumită scenă a seducției, unde un părinte este implicat incestuos în producerea de exces, de distrugere a unui eu rigid. Sexualitatea este plăcere atunci când distruge anumite apărări, o anumită rigiditate și imobilitatea a eului. Sexualitatea, în miezul ei, este masochism, atunci când ne identificăm cu un copil care este bătut. Masochismul nu este aici răul, care trebuie ținut departe. Povestea mea aici nu e a lui „Bă masochistule, ești prost.”


Ce vreau să spun este că masochismul – identificarea cu victima, plăcerea generată de aici, trauma și excesul de durere provocat de identificare – sunt productive, sunt esențiale pentru a ne trăi viața. Ele pot fi generatoare, în anumite condiții, de proteste politice, de transformări personale, de noi experiențe sexuale.

Ce are de a face masochismul cu tragedia de la Colectiv? Ei bine, impulsul de a te identifica cu victima, de a reclama o protecție a ei, de a imagina o altă politică, este un impuls care poate deriva din o anumită plăcere a suferinței. Nu vă lasați înșelați de ritmurile mortuare, de figurile morților repetate la infinit, de candelabre, de lumânări, de preoți adunați să îmblânzească suferința. Tot spectacolul ăsta mediatic e făcut pentru a produce plăcerea, plăcerea de a te identifica cu victimele, care au suferit un tratament umilitor din mâna patronului și a statului teribil. Pentru că nu știi de ce oamenii ăștia au murit, pui în mișcare o spectacol al necropoliticii, care trebuie să atenueze din durere, din furie, din mânia că ai fi putut fi tu victima în acel caz. Producția de masochism generată de tragedie trebuie controlată, procesată politic de televiziune și actori politici, pentru că anxietatea necunoscutului, a excesului care nu poate fi localizat, este puternică.

Psihoterapeut Bucuresti – aici

În al doilea rând, un copil este bătut este o imagine care trebuie gândită ca fiind centrală pentru o cultură a protestului în România. Ceaușescu i-a bătut pe oameni, și a pus armata să îi omoare. Iliescu a scos minerii să îi bată pe studenți. În Colectiv tinerii români au fost traumatizați de un stat slab și corupt, identificat cu PontaPiedone. Protestul se naște din energia sexuală a masochismului, a excesului, a potențialului de schimbare conținut în contestarea tatălui rău / mamei rele. Dar există aici o problemă importantă pe care a remarcat-o Laplanche. Sexualitatea are nevoie de scena seducției pentru că ai nevoie de fantezia seducției de părinți. Sexualitatea este traumatică pentru că se bazează pe un anumit incest, o dorință a părinților, enigmatică, de a seduce copii. Ce se poate înțelege din protestele din Romania este dorința unui nou raport cu o nouă figură, fie ea clasa politică, președintele, Parlamentul, etc. Ce se cere pe stradă este o nouă energie a seducției, o nouă scenă cu alți actori, care să fie mai convingători în raport cu niște oameni care nu pot să mai seducă (cuplul PontaPiedone).

Problema aici este că masochismul este generator de energie sexuală, este excesiv și productiv, dar are și o anumită inclinație de a se repeta. Figurile noi care se cer – noua societatea civilă, noul prim-ministru, noua clasa politică – sunt mișcări repetitive care deja sunt prinse în mecanismul tradițional al producerii de plăcere. Consultarea cu societatea civilă pare să fie mecanismul repetiției împins la absurd. Ea cere fețe noi, poate Tudor Chirilă, poate altul care să ne încânte și să ne seducă. Cererea de seducători, de figuri parentale care să ne pedepsească din nou, nu este în sine rea. Dar ea se traduce în repetiția de anumite momente seductive, care par să nu mai funcționeze. Avem din nou un mecanism care pare obositor, foarte puțin atractiv, ca înghețata care ai avut-o prima dată cu el, ca momentul în care Iliescu i-a chemat pe intelectuali să facă parte din front, ca momentul în care Constantinescu a cerut ca tehnocrații să vină și să ia puterea în 1996.

Energia sexuală din spatele protestului, care acum pare cu totul anulată de necropolitica lui „să nu îi uităm pe morți”, poate fi păstrată. Ea trebuie ținută activă și răspândită, mobilizată anarhic, rizomatic, pentru a nu fi conținută în forme instituționale clasice. O nouă iubire se poate naște doar dacă forme noi politice pot fi inventate. Altfel, se va ajunge rapid la repetiția anihiliantă a unui trecut care va fi repetat la fel, cu mici modificări.

În fond, unde este liderul providențial al noului protest nu este o cerere nebună. Este dorința unui nou început, care nu trebuie conținută într-o față, într-un corp. Ea trebuie pastrată în tensiune, pentru a declanșa ceea nu știm încă. Ea poate fi produsă diferit, în organizări noi de corpuri, de relații, de imaginar politic. Poate e nevoie de un partid, un grup activist, care în loc să concentreze și acumuleze energia sexuală și frica de moarte, trebuie să le producă, să le canalizeze către forme de acțiune politică pe care nu le-am inventat încă.

Bogdan Popa

este pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. A publicat lucrări despre istoria gândirii politice, feminism, queer theory şi psihanaliză relaţională.

Toate articolele acestui autor