Cum isi face doliul un oras?

Gavin Brent Sullivan, Coventry University

Trauma emotionala a atentatului din 13 Noiembrie din Paris se proiecteaza mult dincolo de aceia ale caror vieti au fost direct afectate. Atat cei care traiesc langa locurile unde au avut loc atentatele, cat si acei aflati mai departe care s-au identificat cu victimele au trait frica, au fost ingrijorati si au trecut printr-un soc. Acum parizienii trebuie sa inteleaga ce au trait si sa afle cai de a face fata pierderilor.

Dar atunci cand emotiile unui mare numar de persoane se concentreaza asupra aceluiasi eveniment in acelasi timp, trebuie sa avem in vedere felul in care cetatenii unui oras – ori chiar ai unei natii intregi – isi impartasesc si isi traiesc emotiile ca grup.

Citeştedespre

Exista o interactiune complexa intre emotiile pe care oamenii le impartasesc cu altii si modul in care aceste emotii sunt reprezentate ca experiente colective ale „socului” sau ale „doliului”. Aceste descrieri surprind intr-un fel sau altul, foarte autentic, faptul ca atmosfera sau climatul emotional al unui loc s-a schimbat: ceea ce reiese cu puterea evidentei din numarul redus al persoanelor de pe strazi, din reactiile spontane la evenimente care nu constituie o amenintare si din absenta rasului in spatiile publice.

Modalitatile in care oamenii reflecta toate acestea si in care afla cai de a face fata [to cope with] se desfasoara in comunitatea locala. Ca rezultat apar de indata norme despre ce este bine sa faci, despre modalitatea potrivita de a te comporta.

Sa fim impreuna

Exista uneori teama ca emotia impartasita, in special emotia de mare intensitate, poate declansa un comportament necontrolat de tip „mob”, cum ar fi panica sau revoltele. E o ingrijorare nu intru totul neintemeiata – in zilele de dupa recentele atacuri teroriste un inoportun foc de artificii din Place de la République a provocat panica. Dar, in ansamblu, asemenea ingrijorari sunt deplasate. Desi emotiile sunt foarte intense dupa un atac terorist, reactiile tipice sunt cele de tristete si revolta.

Adesea, in clipele de tristete colectiva, oamenii simt nevoia sa isi arate profunzimea emotiilor care ii incearca asezand flori pe locuri semnificative, adunandu-se in locurile publice, stand de veghe la lumina lumanarilor si implicandu-se in ritualuri si activitati ce sporesc sentimentul de grup, precum intonarea imnului national. „Minutul de tacere” – moment tipic prin care se cinsteste memoria celor morti ori in mare suferinta – e un alt exemplu.

Studii recente arata ca atunci cand cetatenii unui oras se implica in astfel de evenimente ritualice de masa se creeaza un sentiment de solidaritate, iar oamenii sunt motivati sa se identifice mai mult cu ceilalti membri ai grupului. O cercetare despre atentatele cu bomba feroviare din Madrid din 2004 arata ca participantii la ritualurile si demonstratiile impotriva razboiului si terorismului care „au pus accentul pe solidaritate si idealurile pozitive mai degraba decat pe ura pentru dusman” au favorizat dezvoltarea unui climat pozitiv de speranta, solidaritate si incredere.

Se pare ca, luand parte la demonstratii, oamenii si-au intarit credinta ca cetatenii Madridului pot raspunde pozitiv si rezilient la trauma colectiva.

Evenimentele din Paris ne sugereaza ca un proces similar e in curs de desfasurare. In duminica de dupa atentate mii de persoane au marsaluit purtand un banner pe care se putea citi „Nu ne este frica”. Multi au imbratisat un barbat musulman ce sta pe strada legat la ochi, intr-o incercare de a readuce increderea. Iar un interviu remarcabil cu un tata si un fiu a surprins felul in care experientele impartasite pot stimula increderea si pot reinnoi speranta.

Intr-aceste feluri si in multe altele parizienii isi arata angajamentul pentru „fraternité”, valoare pe care o opun suferintei. Demersurile colective de doliu se indreapta astfel catre abordarea traumei cauzate de atacurile teroriste.

A face fata traumei

Potrivit unei cercetari asupra consecintelor evenimentelor din 11 Septembrie 2001, numai o minoritate a cetatenilor vor dezvolta o tulburare de stres posttraumatic (PTSD) si probleme psihice pe termen lung ca urmare a atacurilor teroriste. Ramane insa de cea mai mare insemnatate ca oamenilor sa le fie oferit sprijinul adecvat, pentru a-i ajuta sa faca fata [to cope with] evenimentelor perturbante [distress-ului].

Sprijinul psihosocial oferit de organizatii precum Crucea Rosie si interventiile psihologice pentru „debriefing” nu reduc neaparat riscul de a dezvolta o tulburare de stres posttraumatic. O cercetare ne sugereaza ca acestea pot chiar sa obstructioneze procesele naturale de coping.

Iata de ce exista pareri dupa care demersurile de sprijin ar trebui lasate in seama „capitalului social” al comunitatilor afectate de asemenea evenimente coplesitoare si perturbatoare. Ceea ce inseamna ca resursele necesare pentru recuperare ar trebui sa vina dinspre legaturile pe care oamenii le au cu un loc si dinspre reteaua de relatii a comunitatii lor.

Judecand astfel, cei care trebuie sa sprijine persoanele suferinde si vulnerabile si sa se implice in eforturi colective de coping sunt cetatenii Parisului.

Spiritul comunitar

Exista si limite ale beneficiilor doliului colectiv. Chiar si atunci cand raspunsul majoritatii la atrocitati precum cele ale atacurilor teroriste din Paris este unul al impotrivirii non-violente, al solidaritatii si al dorintei de a nu-i lasa pe teroristi „sa invinga”, asta nu inseamna ca toti simt la fel. Emotiile nu sunt intotdeauna contagioase, iar a simti solidaritate cu concetatenii tai nu exclude posibilitatea ca oamenii sa simta si alte impulsuri, mai agresive. Ceea ce reiese cu limpezime din recenta crestere a numarului celor care au aplicat pentru a intra in armata franceza.

E posibil de asemenea ca unele persoane sa isi proiecteze mania si ura asupra celor perceputi ca „straini” sau asupra grupurilor minoritare. Iata de ce este esential ca autoritatile sa gestioneze cu atentie protestele si demonstratiile: daca aceste evenimente sunt alimentate de ura sau daca tintesc catre grupurile minoritatilor, atunci in mod inevitabil vor escalada tensiunile din comunitatea locala si vor creste probabilitatea unor alte evenimente tragice.

Cetatenii Parisului au inca un lung proces de doliu inainte. Trairile sunt inca neelaborate si vor fi influentate de evenimente viitoare. Se poate sa existe in viitor varfuri emotionale si momente-cheie, cum ar fi redeschiderea locurilor unde au fost omorati oameni. In cele din urma, aniversari si decizii pe termen lung – cum ar fi ridicarea unor monumente sau memorialuri pentru victime – ii vor indemna pe oameni la reflectie si la retrairea durerii si a tristetii.

Manifestarile de respect, solidaritate si „spirit comunitar” reprezinta fara doar si poate un panaceu pentru urmarile de durata ale atacurilor teroriste si au un rol semnificativ de jucat. Orice s-ar intampla, este mai important ca niciodata sa ne asiguram ca toata lumea este inclusa in procesul de doliu. Procedand astfel, Paris va iesi din aceasta tragedie mai puternic si mai unit.